Alexandru Tănase: Din perspectiva Reunificării, precedentul german este probabil cel mai relevant model juridic și politic existent în Europa contemporană / Fostul ministru al Justiției, încrezător pe tema recunoașterii internaționale a Reunificării

Unirea Republicii Moldova cu România, „ca proces democratic, constituțional și pașnic”, poate beneficia de o recunoaștere internațională fără mari impedimente, fiind vorba, în mare măsură, despre „un proces tehnic”, explică Alexandru Tănase, fost președinte al Curții Constituționale și ex-ministru al Justiției, într-un interviu acordat pentru publicația Guvernu.ro.

Din perspectiva Unirii, „precedentul german este probabil cel mai relevant model juridic și politic existent în Europa contemporană”, subliniază Alexandru Tănase. 

Redăm fragmentul relevant din interviu:

Jurnalist: Dreptul internațional recunoaște autodeterminarea popoarelor, dar și integritatea teritorială a statelor. Există un precedent juridic internațional valid pentru o unificare prin consimțământ democratic, fără conflict? Și mai ales – cine ar trebui să recunoască această Unire pentru ca ea să fie ireversibilă?

Alexandru Tănase: La prima vedere, principiul autodeterminării popoarelor pare să intre în contradicție cu principiul integrității teritoriale a statelor. În fond, dacă un popor are dreptul să decidă liber asupra propriului destin politic, atunci acest drept poate pune sub semnul întrebării frontierele și structura unor state existente. Din această tensiune s-au născut aproape toate marile conflicte geopolitice ale secolelor XIX și XX.

Dar, în esență, dreptul internațional modern pornește de la o idee fundamentală: statele există pentru oameni, nu oamenii pentru state. Statele sunt construcții juridico-politice create pentru a permite comunităților umane să-și realizeze aspirațiile naționale, culturale, lingvistice și politice. Din această perspectivă, principiul autodeterminării are o prioritate morală, juridică și istorică față de integritatea teritorială. Nu întâmplător, după prăbușirea imperiilor coloniale, comunitatea internațională a consacrat autodeterminarea drept unul dintre principiile fundamentale ale ordinii internaționale.

Sigur, la modul practic, lucrurile nu funcționează atât de ideal. Marile state invocă principiile dreptului internațional în mod selectiv, în funcție de propriile interese geopolitice. Există numeroase situații în care dreptul unor comunități la autodeterminare a fost anihilat prin presiune politică, represiune sau chiar violență militară.

Vedem cazul Cataloniei, unde tentativa de organizare a unui referendum pentru independență a fost tratată de statul spaniol ca o problemă de ordine constituțională internă, iar liderii separatiști au fost urmăriți penal. În Irlanda de Nord, problema autodeterminării a generat decenii de conflict și violență înainte de Acordul din Vinerea Mare. În Federația Rusă, Cecenia a încercat să-și afirme independența, iar răspunsul Moscovei a fost unul devastator, prin două războaie extrem de sângeroase care au distrus practic republica cecenă.

Cu toate acestea, există precedente juridice și politice extrem de importante privind unificarea unor state prin consimțământ democratic și fără conflict militar. Cel mai relevant exemplu este reunificarea Germaniei. Iar asemănarea cu cazul românesc nu este doar una simbolică sau emoțională. Există similitudini istorice profunde.

Atât divizarea Germaniei, cât și divizarea spațiului românesc dintre Prut și Nistru sunt consecințe directe ale celui de-Al Doilea Război Mondial și ale ordinii geopolitice impuse de Uniunea Sovietică. Germania a fost ruptă artificial de Cortina de Fier, iar Basarabia a fost separată de România în urma Pactului Ribbentrop-Molotov și a ocupației sovietice. În ambele cazuri, frontiera nu a fost expresia unei voințe populare – nu s-a organizat niciun referendum – ci rezultatul unor înțelegeri între marile puteri.

Nemții au reușit să depășească această ruptură istorică printr-un proces democratic, și recunoscut internațional. Prin urmare, dacă vorbim despre o eventuală Reunificare a Republicii Moldova cu România, precedentul german este probabil cel mai relevant model juridic și politic existent în Europa contemporană.

Cât privește întrebarea cine ar trebui să recunoască o asemenea Unire pentru ca ea să devină ireversibilă, răspunsul este simplu și complicat în același timp: în primul rând, ea trebuie recunoscută de propriii cetățeni. Germania s-a reunificat nu doar pentru că cineva i-a permis acest lucru, ci pentru că majoritatea germanilor au considerat că aparțin aceluiași spațiu istoric și politic, iar lumea a fost obligată să accepte această realitate.

Chiar dacă raționăm per a contrario, să ne amintim de „divorțul” civilizat dintre Cehia și Slovacia. Problema recunoașterii internaționale a unei stări de fapt practic nu s-a pus. Comunitatea internațională nu face decât să constate și să valideze o realitate politică deja produsă prin voința democratic exprimată a cetățenilor.

Astfel, dar dacă o asemenea decizie ar fi rezultatul unui proces democratic, constituțional și pașnic, recunoașterea sa internațională ar rămâne, în mare măsură, o chestiune tehnică.

Citiți AICI interviul complet