Data de 9 mai reprezintă astăzi unul dintre principalele simboluri propagandistice ale Federației Ruse, fiind prezentată drept ziua „victoriei împotriva fascismului”. În realitate însă, această comemorare a fost transformată treptat de Kremlin într-un instrument de legitimare geopolitică și mobilizare ideologică, rupt de sensul autentic al memoriei colective privind cel de-al Doilea Război Mondial.
În mod simbolic, chiar și alegerea datei reflectă diferența dintre memoria europeană și narațiunea construită la Moscova. În majoritatea statelor europene, capitularea Germaniei naziste este comemorată la 8 mai 1945, data semnării actului final al capitulării necondiționate. Uniunea Sovietică a impus însă celebrarea pe 9 mai, folosind diferența de fus orar și reinterpretând evenimentul într-o manieră proprie, menită să transforme victoria Aliaților într-o victorie exclusiv sovietică. Astfel, încă de la început, Kremlinul a încercat monopolizarea sfârșitului războiului și construirea unei mitologii politice centrate pe „misiunea istorică” a Rusiei.
Discursul oficial promovat astăzi de Moscova omite deliberat rolul esențial pe care Uniunea Sovietică l-a avut în declanșarea conflictului mondial. La 23 august 1939, Germania nazistă și URSS au semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, completat de o serie de protocoale secrete prin care cele două regimuri totalitare își împărțeau sferele de influență în Europa de Est. Invazia Germaniei asupra Poloniei în data de 1 septembrie 1939 a fost urmată, pe 17 septembrie, de invazia sovietică dinspre răsărit, fapt ce a consfințit colaborarea directă dintre cele două imperii ideologice împotriva statelor europene independente.
Imaginea soldaților germani și sovietici fraternizând pe teritoriul Poloniei ocupate rămâne una dintre cele mai relevante dovezi ale acestei complicități istorice. Atât regimul nazist, cât și cel bolșevic urmăreau distrugerea ordinii europene existente și subordonarea popoarelor considerate drept obstacole în calea propriilor ambiții imperiale. Din această perspectivă, tentativa actuală a Moscovei de a se prezenta exclusiv ca „eliberator al Europei” reprezintă o deformare deliberată a adevărului istoric.
Ulterior, după ce Germania nazistă a ajuns să domine o mare parte a continentului, ruptura dintre Hitler și Stalin a devenit inevitabilă. Lansarea Operațiunii Barbarossa în 1941 a transformat Uniunea Sovietică din aliat conjunctural al Germaniei în principal adversar militar al acesteia pe frontul de est. Victoria finală împotriva nazismului a fost posibilă prin contribuția comună a Aliaților occidentali și a URSS, însă sfârșitul războiului nu a adus libertate întregului continent european.
Dimpotrivă, Europa a fost divizată între două sfere de influență antagonice. Statele occidentale au cunoscut reconstrucția democratică și dezvoltarea economică, în timp ce Europa Centrală și de Est a intrat sub dominația sovietică pentru aproape jumătate de secol. Pentru milioane de oameni, sfârșitul războiului nu a însemnat restaurarea libertății, ci înlocuirea unei ocupații totalitare cu alta. Deportările, represiunea politică, colectivizarea forțată și distrugerea elitelor intelectuale au devenit realități cotidiene în statele absorbite în blocul sovietic.
În acest context, utilizarea zilei de 9 mai de către Federația Rusă drept instrument de mobilizare ideologică ridică o problemă fundamentală de ordin moral și politic. Regimul de la Kremlin nu mai utilizează această dată exclusiv ca moment comemorativ, ci ca mecanism de justificare a propriilor ambiții expansioniste contemporane. Retorica „eliberării” și a „luptei împotriva fascismului” a fost reutilizată inclusiv pentru legitimarea agresiunii militare împotriva Ucrainei, începută în 2022, în contradicție flagrantă cu principiile dreptului internațional și ale păcii europene.
Paradoxul este evident: Moscova condamnă fascismul la nivel de discurs, însă reproduce tot mai vizibil mecanismele politice și estetica militaristă specifice regimurilor pe care pretinde că le combate. Cultul conducătorului, justificarea expansionismului prin mituri istorice și mobilizarea societății în jurul unei retorici șovine reprezintă trăsături caracteristice statelor cu tendințe fascistoide. În acest sens, militarismul promovat astăzi de Kremlin funcționează în aceeași manieră imperială și autoritară pe care propaganda oficială rusă afirmă că o condamnă.
Din acest motiv, memoria celui de-al Doilea Război Mondial nu poate fi monopolizată în scop propagandistic. Un conflict care a distrus generații întregi trebuie comemorat cu luciditate istorică. Cu atât mai mult cu cât Federația Rusă nu pare să fi învățat lecțiile trecutului, continuând să manifeste comportamente revanșarde și expansioniste, mascate sub regalia sovietică și retorica „antifascistă”. În aceste condiții, comemorarea depășește dimensiunea simbolică și devine o formă de propagandă menită să justifice ambiții perfide incompatibile cu libertatea și democrația europeană.
