Triada sărbătorilor de mai este desăvârșită, în mod fericit, de Ziua Națională a României – și a românilor de pretutindeni. În ciuda statuării zilei de 1 decembrie ca sărbătoare oficială a statului – zi a cărei importanță enormă nu o neagă nimeni – totuși, ”Zece Mai ne-a fi de-a pururi/Sfântă zi, căci ea ne-a dat/Domn puternic țării noastre/Libertate și Regat” (poezia 10 Mai, de Vasile Alecsandri).
Prima zi națională a României a fost 24 ianuarie, sărbătorită ca atare între 1860 și 1866. Propusă de Prim-ministrul de atunci, Mihail Kogălniceanu, Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, aceasta marca data ”Micii Uniri”, cea dintre Principatele române Muntenia și Moldova, la 1859. Începând din 2016, ziua de 24 ianuarie este sărbătoare legală (zi nelucrătoare).
În 1866, odată cu modernizarea Statului Român, Ziua națională devine ziua de 10 mai. Aceasta a avut – și are în continuare – o triplă semnificație:
- Este ziua Dinastiei Române, cea care a reașezat România în concertul națiunilor europene civilizate și dezvoltate. Într-adevăr, după abdicarea lui Cuza și alegerea noului Domnitor, Carol I, acesta din urmă intrând în București la 10 mai 1866, a depus jurământul în fața Adunării reprezentative a țării ca prim Domn ereditar al României, întemeietor de Stat modern și de Dinastie. România înceta să mai fie un simplu obiect în Dreptul Internațional (la pachet cu Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Bosnia sau Albania), și devenea subiect de Drept.
- Este ziua Independenței României. La 10 mai 1877, Carol I a sancționat și promulgat Declarația de Independență citită cu o zi în urmă de Kogălniceanu în Parlament. Conform Constituției de atunci (cea din 1866), Legea producea efecte juridice doar odată cu sancțiunea sa prin semnătura monarhului. Fără această sancțiune – și, deci, fără intrarea ei în vigoare – Declarația de Independență a lui Kogălniceanu ar fi rămas, legal, cel mult o declarație politică, fără consecințe de drept.
- Este ziua înălțării României de la rangul de Principat la cel de Regat, ca și celelalte state europene ale vremii (pe atunci republicile erau o raritate exotică…). Deși Legea de înălțare a țării la rangul de Regat fusese deja dată la 26 martie, totuși Carol I a fost încoronat la 10 mai 1881. Cu acest act politic, România devenea pe deplin egală oricărei alte națiuni europene.
Totul a mers bine și frumos până în 1947, când la 30 decembrie comuniștii locali aduși la putere de bolșevicii ruși ne-au alungat monarhul, pe M.S. Regele Mihai I. Așa încât, din 1948 și până în 1989 ni s-a impus o sărbătoare falsă, garnisită cu manifestări megalomanice de tip nord-coreean: 23 august. Dată la care România s-a alăturat Puterilor Aliate, contra Axei. Tot la inițiativa și sub comanda Regelui Mihai. Doar că pentru comuniști, care aveau oroare de monarhie și de tot ce era nobil, 23 august a fost numită pompos ”Ziua Marii Insurecții Armate Antifasciste și Antiimperialiste”, înfăptuite, chipurile, de Partidul Comunist Român. Care partid, format majoritar din alogeni, abia de număra la acea dată 850 de membri!
După revolta anti-comunistă din 16-22 decembrie 1989, s-a pus din nou problema schimbării Zilei naționale. Firesc ar fi fost ca firul istoriei să fie reînodat exact de acolo de unde ni-l rupseseră tancurile sovietice în 1944. Dar cum Revoluția fusese confiscată, începând cu seara lui 22 decembrie, de eșalonul doi de activiști și securiști, aceștia au propus diverse date, numai 10 mai nu. Prea le aducea aminte de Rege, de democrație, de respectul legalității – valori de care stânga extremă are o oroare funciară, oriunde în lume. Partidele istorice de atunci (PNȚ-c.d., PNL, PSDR) au propus revenirea firescă la sărbătoarea de 10 mai. Dar ele nu aveau majoritatea în Parlamentul de atunci (CPUN).
Pe acest fond, neocomuniștii lui Ion Iliescu au impus alegerea datei de 1 decembrie ca Zi națională a României. Aceasta aniversează Unirea, în 1918, a Transilvaniei, Banatului (de Est), Crișanei (de Est) și Maramureșului (de Sud) cu Regatul României, în cadrul mai larg al Marii Uniri. Zi de importanță covârșitoare, fără nici o îndoială, în istoria țării și a neamului nostru. Dar, în același cadru larg al Marii Uniri de la 1918, mai există două date de aceeași importanță istorică: 27 martie (Unirea Basarabiei cu Țara) și 28 noiembrie (Unirea Bucovinei cu Țara). Mai mult, semnalul și primul act unificator a fost început de românii basarabeni, în martie. Iată de ce toate aceste trei date astrale trebuie să stea la egalitate, ca și provinciile ce s-au reunit atunci, ca și românii din ele. Este nedrept ca un act – altminteri magistral, cel de la Alba Iulia – să fie ridicat la rangul de Zi națională, iar celelalte două, de importanță absolut egală, abia să fie pomenite, mai mult de Biserică și de societatea academică. Este, volens-nolens, o discriminare – neintenționată, desigur – la adresa basarabenilor și a bucovinenilor. Și așa ceva nu e în regulă.
Mai mult decât atât, marea majoritate a țărilor lumii și-au ales drept Zi națională ziua independenței lor, ori a datei când și-au câștigat libertatea. Cu atât mai mult cu cât neatârnarea noastră ne-am câștigat-o noi înșine, pe câmpul de luptă al Războiului de Independență de la 1877-1878. Astăzi, din aproape 200 de state ale lumii, 177 au drept Zi națională ziua independenței lor. De la Statele Unite (4 iulie 1776) și până la micuța republică Moldova (27 august 1991), oricât de discutabilă ar fi independența acesteia din urmă.
În plus, mai există și o serioasă problemă meteorologică. Aproape de fiecare dată de 1 decembrie ba burnițează, ba e ceață, ba e ger de crapă pietrele. Ca atare, la parada militară, toți stau zgribuliți și ca pe ace, uneori aparatele de zbor nu se pot ridica de la sol, alteori mai toți sunt murați de ploaie și cu fețe triste. Este felul Lui de a ne face cu degetul pentru că nu am procedat corect. 1 Decembrie trebuie păstrată ca sărbătoare legală. Alături de ea, 27 martie și 28 noiembrie. Dar peste toate acestea, adevărata sărbătoare a tuturor a fost și ne va rămâne în suflete ziua de 10 mai.
Iar cireașa de pe tort este că aceeași zi de 10 mai este și sărbătorea de căpătâi a aromânilor (macedoromânilor), acești bravi supraviețuitori ai romanității balcanice. Semnificația? Pe 10 mai 1905 sultanul otoman Abdul Hamid al II-lea (1876-1909), cel înfrânt de români în Războiul de Independență, a dat o iradea (decret) printr-un anunț public, prin care aromânii erau recunoscuți ca națiune aparte pe tot cuprinsul Imperiului Otoman – așa-numitul Ulah milleti. Iată deci o adevărată sărbătoare națională, atât pentru românii nord-dunăreni, cât și pentru cei balcanici, simbolizând și independența noastră ca națiune cu drepturi depline, și recunoașterea oficială a romanității sud-dunărene. O sărbătoare care nu face diferențieri, ci ne ține pe toți ”uniți în cuget și-n simțiri”.
Rămâne ca o dezirabilă refondare a Statului Român reîntregit să așeze firesc toate aceste date și realități la locul lor originar de cinste.
