Spune-mi cum comemorezi și îți voi spune cine ești: memoria deportărilor și politica în Republica Moldova

Raportarea la trecut reprezintă unul dintre cele mai relevante criterii prin care pot fi înțelese valorile, prioritățile și orientarea ideologică a actorilor politici. Modul în care liderii politici aleg să comemoreze, să interpreteze sau să ignore anumite evenimente istorice spune adesea la fel de mult ca programele și declarațiile lor electorale.

Comemorarea primului val de deportări staliniste din Basarabia, desfășurat în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, oferă un astfel de prilej de analiză. La 85 de ani de la una dintre cele mai mari tragedii din istoria acestui spațiu, reacțiile liderilor politici din Republica Moldova au evidențiat nu doar atitudini diferite față de trecut, ci și viziuni distincte asupra identității și memoriei colective.

Un discurs european, dar nu pe deplin românesc

Președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, a condamnat ferm deportările staliniste, descriindu-le drept „una dintre cele mai mari tragedii din istoria noastră”. Mesajul său pune accent pe suferința victimelor, pe apărarea libertății, a identității și a valorilor democratice. Totuși, deși sunt utilizate concepte precum „ființa națională”, „identitatea” sau „neamul”, acestea nu sunt asociate explicit cu identitatea românească a Basarabiei. Din această perspectivă, discursul poate fi interpretat ca expresia unui moldovenism moderat, compatibil cu orientarea europeană și cu recunoașterea limbii române, însă prudent în asumarea explicită a dimensiunii românești a istoriei Basarabiei.

O abordare similară poate fi observată și în mesajul premierului Alexandru Munteanu. Acesta a condamnat fără echivoc deportările și a adus în discuție propria istorie familială, amintind deportarea bunicului său. Mesajul este profund uman și personal, accentuând drama victimelor și necesitatea păstrării memoriei istorice. Cu toate acestea, la fel ca în cazul discursului președintei, tragedia este prezentată într-un registru mai degrabă civic și umanitar decât într-unul care să contextualizeze explicit deportările în cadrul experienței istorice a Basarabiei rupte de România.

Tăcerea ca poziționare politică

În contrast, pe pagina publică a primarului general al municipiului Chișinău, Ion Ceban, nu a existat nicio referire la comemorarea deportărilor. De asemenea, nici formațiunea politică pe care o conduce nu a publicat mesaje dedicate acestui moment de memorie colectivă. Tăcerea reprezintă, la rândul ei, o formă de poziționare politică. În condițiile în care Ion Ceban și-a construit în ultimii ani imaginea unui politician pro-european și moderat, absența oricărei reacții într-o zi cu o asemenea încărcătură simbolică ridică întrebări privind raportarea sa la trecutul sovietic și la memoria victimelor represiunii comuniste.

Comemorarea ignorată, Rusia celebrată

Și mai relevantă este poziționarea Partidului Socialiștilor din Republica Moldova. Formațiunea nu a publicat mesaje dedicate deportărilor din iunie 1941. În schimb, în aceeași zi de 12 iunie, Igor Dodon a transmis un mesaj de felicitare cu ocazia Zilei Rusiei, subliniind legăturile istorice, culturale și spirituale dintre Republica Moldova și Federația Rusă. Dincolo de conținutul mesajului, alegerea momentului este semnificativă. În timp ce mii de familii basarabene își comemorau rudele deportate de regimul sovietic, principalul lider al partidei pro-ruse a ales să marcheze o sărbătoare de stat a succesorului politic și juridic al Uniunii Sovietice

Sfidarea memoriei victimelor (Voronin și comuniștii)

Cel mai controversat și, totodată, cel mai jignitor episod al acestor zile comemorative s-a produs în Parlamentul Republicii Moldova. În ședința din 12 iunie 2026, organizată cu prilejul împlinirii a 85 de ani de la primul val al deportărilor staliniste din Basarabia, președintele Parlamentului, Igor Grosu, a ținut un discurs și a solicitat un minut de reculegere pentru victime.

În timp ce majoritatea deputaților s-au ridicat în picioare, deputații comuniști, în frunte cu Vladimir Voronin, au rămas așezați. Într-un moment cu o asemenea încărcătură simbolică, refuzul de a participa la un gest elementar de respect față de victime transmite inevitabil un mesaj politic.

Dacă Igor Dodon a ales să felicite Federația Rusă chiar în ziua comemorării deportărilor, Vladimir Voronin și deputații comuniști au ales o altă formă de raportare la trecut, indiferența. Într-o societate care încearcă să își asume trauma deportărilor și a represiunilor sovietice, un asemenea gest reflectă dificultatea unei părți a clasei politice de a condamna fără echivoc crimele regimului sovietic.

Mai mult decât o comemorare

Comemorarea deportărilor din iunie 1941 a demonstrat că lupta pentru memorie rămâne una dintre marile confruntări ale Republicii Moldova contemporane. Dacă trecutul nu mai poate fi schimbat, modul în care este interpretat continuă să influențeze proiectele politice ale prezentului. În acest sens, atitudinea față de deportări nu vorbește doar despre istorie, ci și despre viziunea fiecărui actor politic asupra identității, valorilor și viitorului Republicii Moldova.

Totuși, aceste dispute „memoriale” nu pot fi înțelese în afara unei probleme mai profunde, care traversează întreaga istorie a Republicii Moldova de după 1991 – problema identității naționale. Dincolo de condamnarea sau ignorarea deportărilor, dezbaterea reală rămâne aceeași, cine suntem, cărei tradiții istorice îi aparținem și cum alegem să ne raportăm la trecutul Basarabiei. Atât timp cât aceste întrebări vor rămâne deschise, memoria deportărilor va continua să fie nu doar un subiect al istoricilor, ci și un câmp de confruntare politică și identitară.