Republica Moldova, prin glasul Viceprim-ministrei, ministra pentru Integrare Europeană, d-na Cristina Gherasimov, a reiterat că aderarea țării la Uniunea Europeană rămâne ”Planul A” al Chișinăului, dincolo de orice alte considerente unioniste ori de altă natură. Pe 15 iunie curent R. Moldova, împreună cu Ucraina, au început primele negocieri de aderare, în înțelesul deplin al cuvântului. S-au deschis primele 5 capitole din totalul celor 33, adică cele ce formează primul cluster (din 6), cel al valorilor fundamentale. Ce urmează? Desigur, deschiderea restului de 28 de capitole. Lucru ce s-ar putea întâmpla, cu puțin noroc, până la sfârșitul anului. Sau poate chiar înainte de sfârșitul verii. Până aici, toate bune și frumoase. Dar mai departe?
Mai departe urmează închiderea provizorie a fiecărui capitol. Ceea ce presupune, la rândul ei, pe de o parte transpunerea în legislația națională a întregului acquis comunitar (legislația europeană), iar pe de altă parte implementarea efectivă a acesteia în viața reală a societății basarabene. Cu alte cuvinte, adoptarea și implementarea normelor de drept și de bune practici europene este o condiție sine qua non a închiderii cu succes a negocierilor. Cam cât ar putea dura, cu mare aproximație, această perioadă? Să privim, pentru comparație, celelalte state candidate care negociază în prezent. Cea mai înaintată țară candidată, probabil singura cu șanse reale de a se integra până în 2030, este Muntenegrul. Aceasta a deschis primele capitole în 18 decembrie 2012. Până la sfârșitul lui 2026, când speră că le va închide, vor fi trecut fix 14 ani! În condițiile în care Muntenegrul este deja membru NATO, nu are regiuni separatiste și nici trupe de ocupație pe teritoriul său. Următoarea candidată cu șanse mari, Albania, a început negocierile efective pe 15 octombrie 2024. După 2 ani de zile de negocieri intense, nu are nici un capitol închis. Serbia a început negocierile de aderare la 14 decembrie 2015. Azi, la peste 10 ani de negocieri, are doar 22 de capitole deschise (din 34) și 2 închise provizoriu. Cât despre Macedonia de Nord, aceasta este blocată de Bulgaria, așa încât nu are încă nici un capitol deschis. În sfârșit, Turcia a deschis primele capitole la 12 iunie 2006, dar candidatura sa la UE a fost înghețată de către Bruxelles la 24 noiembrie 2016, datorită încălcării grosolane a drepturilor omului și a minusurilor în ceea ce privește domnia legii. În cei 10 ani de negocieri efective, Turcia a reușit să deschidă 16 capitole și să închidă unul singur.
Să adăugăm că, în cazul R. Moldova, la cele 33 de capitole oficiale se adaugă încă 2 de facto, fără a căror rezolvare este greu de crezut că ar putea merge mai departe. Este vorba de criza – nerezolvată încă – din ”autonomiile” găgăuză și transnistriană, pe de o parte, respectiv staționarea unor trupe străine de ocupație – în speță, rusești – în Transnistria, pe de altă parte. La fel de greu de crezut este ipoteza că UE ar mai admite o situație similară cu cea a divizării de facto a Ciprului, riscând astfel să transforme o excepție în regulă. De altfel, spre deosebire de realitățile anului 2004 (anul aderării Nicosiei) contextul geopolitic actual, aflat sub semnul agresiunii ruse în Ucraina, a schimbat radical optica de securitate a Bruxelles-ului, făcând aproape imposibil importul unui conflict înghețat. În cazul ambelor regiuni secesioniste, fereastra de oportunitate pentru rezolvarea lor a început încă de la invazia Rusiei în Ucraina. Dar, din 24 februarie 2022 și până azi, deci de peste 4 ani, cu Tiraspolul nu s-a reglementat nimic definitiv. Iar în Găgăuzia a apărut un nou blocaj intern, datorită interferenței active a Kremlinului în această zonă în mare parte rusificată. Problema cu fereastra de oportunitate este că, deși i se cunoaște data de început, nimeni nu poate ghici când și cum se va termina. Așa încât autoritățile de la Chișinău ar trebui să bată fierul cât e cald. Cu atât mai mult cu cât azi au toate mijloacele necesare lichidării, finalmente, a forțelor secesioniste și a desființării ”autonomiilor” separatiste. Legislația necesară există, raportul de forțe de pe teren este net favorabil Chișinăului, contextul internațional este unul ideal pentru rezolvarea acestor probleme. Ceea ce este necesar este doar voință politică, curaj și coordonare cu vecinii și aliații Republicii Moldova. Nici măcar nu ar fi necesară folosirea forței. O blocadă totală ar închide ermetic zonele în discuție, sufocându-le economic.
Ulterior închiderii tuturor capitolelor de negocieri, ar urma ultimii doi pași: semnarea Tratatului de Aderare, respectiv ratificarea lui de către toate statele membre ale UE. Dacă semnarea în sine nu pune probleme deosebite și nici nu presupune o perioadă lungă de timp, ratificarea comportă anumite riscuri. Aceasta se poate face, de la stat la stat, fie prin votarea în parlamentele naționale, fie prin referendumuri. Cu rezultat incert, mai ales datorită riscului unor configurații politice ”neprietenoase” (a se citi izolaționiste) în legislativele statelor membre. Perioada de ratificare se poate întinde ușor chiar până la 2 ani de zile. Acesta este ”Planul A” al R. Moldova cu privire la calea de integrare în spațiul de libertate, securitate și prosperitate europeană. Lăsăm oricare cetățean să mediteze singur la riscurile și termenele cronologice ale unui astfel de demers, urându-le tuturor mult noroc, răbdare și înțelegere!
În ceea ce privește ”Planul B”, acesta a fost expus cel mai clar de către Viceprim-ministrul, ministru al Dezvoltării Economice și al Digitalizării, d-nul Eugen Osmochescu. Acesta a sintetizat toate celelalte semnale date încă de la începutul anului de președinta statului, de prim-ministrul guvernului, de ministrul de externe și de alți demnitari. Simplu spus, mesajul, conceput mai ales pentru urechile Bruxelles-ului, era acela că dacă aderarea R. Moldova se gripează sau durează prea mult (de exemplu, până după 2030), atunci R. Moldova poate lua serios în considerare și reunificarea cu România. Mai mult, președinta Maia Sandu a amintit explicit, într-un interviu, motivația reparației unei nedreptăți istorice, referindu-se desigur la criminalul Pact germano-sovietic Ribbentrop – Molotov. Ceea ce vorbește despre recunoașterea implicită a lipsei de legitimitate (a nu se confunda cu legalitatea!) a unui construct politic artificial, cum este R. Moldova.
Desigur, toată lumea a înțeles că avalanșa atâtor semnale de reunificare națională se datora, în primul rând, exasperării Chișinăului la lentoarea cu care se mișcau lucrurile pe deschiderea negocierilor de aderare. Când a fost clar că acestea, în sfârșit, se vor produce, atunci a ieșit și d-na negociatoare Gherasimov cu mesaje de temperare a avântului unionist. Urmând să-l repună pe tapet, dacă va fi cazul, mai târziu – în caz că negocierile nu vor merge pe repede-înainte. Dar pe repede-înainte nu au cum să meargă. Nu mai depare de ieri, 18 iunie, o referire la accelerarea aderării Ucrainei la UE a fost eliminată din documentul final al summitului șefilor de stat și de guvern ai Uniunii. Este înduioșător că pe culoarele puterii de la Chișinău nu se sesizează atât ridicolul, cât și impolitețea ”Planului B” față de autoritățile românești și față de orice român de bună-credință, fie el din țară sau din Basarabia. România ar fi, aparent, o variantă de mâna a doua, bună doar în lipsă de altceva mai glorios. Pe principiul că dacă nu merge cu integrarea pe ușa din față, atunci hai, fie și pe ușa din dos… Poate că nu așa au dorit să se înțeleagă ”Planul B” cei care l-au prezentat astfel publicului. Dar, în limba română, ”așa s-a primit”. Ireverențios și chiar ușor condescendent. Ceea ce dă, din păcate, apă la moară atât dușmanilor reunirii, cât și idioților utili ai Kremlinului. Qui prodest?
În sfârșit, se poate contura și un ”Plan C” în anii imediat următori. De data asta, este unul opus integrării europene. Un plan al reîntoarcerii R. Moldova în ”Russkii Mir”. Să nu uităm că Basarabia se apropie de un nou ciclu electoral. Cam peste un an, în noiembrie 2027, vor fi alegeri locale. Apoi, prin octombrie 2028, vor avea loc alegeri prezidențiale. Urmate, apoteotic, de alegeri parlamentare în septembrie 2029. Nu putem ști de pe acum rezultatul acestor alegeri. Să sperăm că va fi tot unul pro-european. Dar poate garanta cineva, azi, lucrul acesta? Rusia nu doarme. Și nu uită. Ca atare va încerca în continuare să găsească, în nostalgicii sovietici și în dezamăgiții tranziției, masa de manevră necesară schimbării cursului politic al statului. Riscul stopării cursului occidental există încă. Acesta este ”Planul C” al tuturor instrumentelor docile și debile ale Moscovei în Basarabia. Situație în care toate eforturile de aderare de până atunci ar fi suspendate rapid de către UE. Precedentele există: Turcia și Georgia.
Să ne înțelegem: orice efort onest de reintegrare a Basarabiei în spațiul occidental din care a fost ruptă, este absolut bine-venit. Și fiecare normă juridică europeană adoptată formal și implementată efectiv, nu face decât să micșoreze ecartul încă existent între cele două entități. Scopul nefiind aderarea în sine la UE, ci siguranța, libertatea și prosperitatea pe care o astfel de aderare le presupune. Pe scurt, faptul că R. Moldova se îndreaptă spre UE, face eforturi de atingere a standardelor europene, primește finanțare europeană – toate acestea sunt bune și se reflectă, progresiv, în nivelul de trai al locuitorilor din stânga Prutului. Singura problemă reală este timpul de realizare al acestei integrări. Care ar putea – și ar trebui – să fie scurtat prin simpla inversare a clasamentului planurilor.
Pentru ca ”Planul B” să devină, în practică, ”Planul A”, nimic altceva nu este necesar decât voința majorității românilor basarabeni. Din care, să nu uităm, cam 50% au deja cetățenie română. Ceea ce înseamnă că aceștia au depus și un jurământ de credință față de Statul român, față de poporul român și un angajament de apărare a intereselor naționale românești. Jurământ pe care este dator în conștiință să-l țină orice basarabean cu pașaport românesc, de la cel mai simplu om din Basarabeasca și până la președinta Maia Sandu (în calitatea acestora de loiali cetățeni români). De altfel, ne întrebăm în ce măsură un demnitar cu dublă cetățenie, moldovenească și românească, își respectă jurământul depus față de Statul român atunci când tratează România ca pe un simplu ”Plan B”? Dacă ar fi numai asta, și tot ar fi suficient pentru a justifica rocada între planurile A și B. Abia acestor motivații principiale li se pot adăuga altele, conjuncturale și subsidiare. De la riscul unei agresiuni ruse anihilatoare până la timpul posibil prea lung al unei aderări la UE după modelul clasic.
Ar fi onest din partea puterii actuale să prezinte o adevărată analiză SWOT a fiecărei opțiuni din cele trei de mai sus. Adică, pe baza unei analize lucide a momentului și luând în calcul probabilitățile evoluțiilor pe termen scurt și mediu, să se purceadă la compararea punctelor tari, a punctelor slabe, a oportunităților și a amenințărilor oricăreia din cele trei variante de lucru. Apoi să se tragă linie și, odată cu ea, concluziile de rigoare. Aceste concluzii ar arăta, indubitabil, că:
- O reunificare a R. Moldova cu România ar fi infinit mai rapidă decât un deceniu – sau chiar mai multe – de epuizante și exasperante eforturi de integrare prin aderarea la UE;
- Calea reunificării ar fi cu mult mai ușoară, inclusiv din perspectiva costurilor sociale pe care ar trebui să le suporte basarabenii, decât cea a aderării;
- Siguranța reunificării ar fi una absolută, pe câtă vreme siguranța aderării ar depinde de o sumedenie de factori necontrolabili de către Chișinău;
- Beneficiile cetățenilor români din stânga Prutului ar fi aliniate peste noapte cu cele ale cetățenilor români din dreapta Prutului, prin simpla implementare a legislației românești. Și aici avem în vedere nivelul de salarizare începând chiar cu salariul minim garantat, nivelul de pensii (de limită de vârstă, de boală, de urmaș), nivelul de alocații (de naștere, de întreținere copii, etc.), nivelul de burse școlare și studențești, existența pilonilor 2 și 3 de pensii, iar genul acesta de exemple ar putea continua pe pagini întregi;
- Implementarea legislației și practicii românești în domeniul ocrotirii drepturilor minorităților etnice, lingvistice și religioase ar duce, pe de o parte, la dezvoltarea liberă, armonioasă și sprijinită de stat a acestor minorități, iar pe de altă parte la oprirea din fașă a oricărei tendințe separatiste, secesioniste sau autonomiste pe criterii etno-lingvistice;
- Adaptarea tuturor regulilor economice la un set recunoscut de bune practici, după standardele UE, OCDE și OMC – premisă a creșterii bunăstării și a infuziei masive de capital;
- Plasarea Basarabiei sub scutul de securitate NATO, închizând astfel definitiv orice infiltrare sau agresiune rusească – fie ea militară ori hibridă.
Poporul român din ceea ce este astăzi, încă, R. Moldova, are dreptul suveran atât de a ști adevărul, cât și cel de a decide singur ce cale vrea să urmeze. Un referendum bine pregătit, onest organizat și extins tuturor celor care astăzi dețin cetățenie moldovenească – indiferent de locul de trai – ar da posibilitatea nu doar a reparării, în sfârșit, a unei nedreptăți istorice, ci și a terminării imediate a acestui marș basarabean prin Valea Plângerii, spre nicăieri. Pentru asta, conducerea actuală trebuie să dea dovadă de curaj, viziune și loialitate națională. Adică, să-și respecte jurământul depus sub tricolor. Este suficient de a inversa planurile: planul A este cel al întregirii naționale. Timpul va arăta dacă conducerile de la Chișinău, cele de azi sau cele de mâine, vor pune în practică, în sfârșit, soluția prin excelență, după ce până acum a epuizat toate celelalte soluții. Totuși, să fim încrezători: nu mor caii când vor câinii.
