Matematica Reunirii (I). Date statistice și economice

De circa două săptămâni, mai exact după 15 iunie, data deschiderii primului cluster de negociere pentru aderarea la UE, în R. Moldova s-a lăsat o tăcere grăitoare cu privire la tema reunificării cu România. Iar asta, indiferent dacă reunificarea este privită ca împlinirea unui ideal național, ca un ”Plan B” al integrării europene sau doar ca un simplu mijloc de sporire a gradului de siguranță și bunăstare pentru cetățeni. Pe fondul acestei liniști, marionetele Kremlinului din politica românească au început să agite, intempestiv și neghiob, o formă de presupusă reunificare pe repede înainte, printr-un aparent proces legislativ asumat tacit în Camera Deputaților – și care, foarte probabil, va fi respins de Senat. Nu vom insista aici asupra caracterului fals unionist atât al proiectului de lege, cât și al partidului însuși ai cărui membri l-au propus (partidul populist, izolaționist și pro-rus S.O.S. România). Reunirea se poate realiza nu prin ucazuri și strigăte inflamate, ci printr-o pregătire temeinică și o emulație națională autentică. Genul acesta de mișcări politicianiste ieftine nu fac decât să ridice mingea la fileu molohului rus, dându-le astfel muniție politică neprietenilor noștri de la Răsărit. Aceasta este o extremă, să-i zicem putinistă, a ideii reunificării celor două state românești.

Cealaltă extremă, ce se regăsește de data aceasta pe ambele maluri de Prut, este dată de un grup etereogen care – fie din neștiință, fie din rea-credință – găsește fel de fel de pretexte, de ani de zile, pentru a împiedica o dezbatere onestă și argumentată pe acest subiect. Ba că ”acum nu e momentul” pentru a lua în considerare opțiunea reunirii – după cei de la stânga Prutului, niciodată nu a fost momentul propice, din 1994 încoace… Ba că marile puteri s-ar opune – de parcă asta, dacă ar fi măcar parțial adevărat, ar conta cel mai mult, și nu voința națională. Ba că pentru București costurile economice ar fi atât de ridicate, încât ne-ar pune la pământ – de parcă Basarabia ar fi de o sărăcie lucie și n-ar veni cu nici o ”zestre”. Ba că nici românii din România nu ar fi tocmai favorabili reunirii – fapt infirmat de absolut toate sondajele de opinie pe acest subiect făcute în România din 1990 încoace.

Încă o dată se vădește că varianta cea mai bună este calea de mijloc, cea a înțelepciunii, a planurilor bazate pe strategii, a argumentelor. Prietenii reunirii ar trebui să lanseze în spațiul public o dezbatere serioasă și de prea mult timp amânată a tematicii reunificării. Altfel, ca de obicei, mai toată lumea ar putea să fluture ideea, dar puțini ar explica ce este ea și cu ce se mănâncă. Întrebările care ar trebui puse sunt cele de genul: De ce s-ar renunța la independența (aparentă) a unui stat pentru a se uni cu altul? Cine ar trebui să pregătească reunirea Basarabiei cu România? În ce mod? După ce model de unificare ar trebui să se facă? Ce riscuri ar presupune un astfel de act politic? Și cu ce beneficii? Cu alte cuvinte, cum am mai spus, o amplă radiografie a datelor prezentului, urmată logic și necesar de o riguroasă și exhaustivă analiză SWOT, se impun de urgență, cât încă mai există o fereastră de oportunitate.

Mai întâi, să constatăm câteva realități verificabile, dincolo de lozinci:

26. Ideea că cetățenii din România ar vrea și nu prea Reunirea, că s-ar codi, că s-ar mai gândi și răzgândi, este falsă. În cel mai recent sondaj din țară, cel realizat de Inscop Research în perioada 14-21 aprilie 2026 și dat publicității la 7 mai 2026, datele sunt clare: 71,9% ar vota pentru reunire, 21,4% ar vota contra ei, restul nu sunt încă hotărâți, nu ar merge la vot sau nu răspund. 70,6% dintre românii din România îi consideră pe basarabeni ca fiind tot români, de aceeași limbă și neam, separați de țară doar de vicisitudinile istoriei recente. 25,5% îi consideră pe basarabeni un popor separat, cu o limbă diferită și cu propria lor soartă. Mai departe, 67,6% dintre respondenți consideră că unirea cu R. Moldova este o datorie istorică, în timp ce 26.4% sunt de părerea contrarie. În sfârșit, 51% dintre români sunt încrezători că reunirea se va realiza în maxim 10 ani de acum înainte. Practic, și acest sondaj le confirmă cu supra de măsură pe toate cele anterioare. Media ponderată a acestora arată că unioniștii din România sunt undeva pe la 75% din totalul populației. Cu restul de cca. 25% încă mai avem, și noi, de lucru.
27. În privința cetățenilor R. Moldova, procentele unioniștilor sunt mult mai fluctuante, dar constant crescătoare în ultimii 25 de ani. În anul 2001, de pildă – anul în care comuniștii au câștigat majoritatea absolută în Parlament – unioniștii stagnau la un procent de 8% din total populație. În penultimul sondaj de opinie, cel realizat de iData între 14 și 24 mai, unioniștii erau deja la 41% din total, în timp ce adversarii reunirii se situau la 49,7%. În ultimul sondaj, cel al IMAS realizat între 1 și 14 iunie, balanța era următoarea: 34% unioniști la 55% stataliști. Conform aceleiași case de sondare, vârful de maxim al unioniștilor a fost atins în perioada septembrie 2023 – mai 2024, cu 38%. Să mai notăm că pentru prima dată, ATES Research & Consulting a realizat, în martie 2026, un sondaj printre basarabenii din Diaspora. Au fost incluși 235 de cetățeni moldoveni din 12 state cu cea mai mare prezență la scrutinurile electorale precedente. Aceștia s-au pronunțat în proporție de 60,8% pentru reunire, în timp ce 24,3% au fost împotrivă. Putem aproxima destul de exact că, dacă luăm în considerare toți cetățenii moldoveni cu drept de vot – și din Basarabia, și din Transnistria, și din Diaspora – atunci procentul unioniștilor s-ar ridica la cel puțin 45%. Să nu uităm că, în prezent, cca. 800.000 de români basarabeni trăiesc în străinătate – marea lor majoritate în Vest. Este suficient? Sigur că încă nu. Dar este un procent foarte mare față de începutul anilor 2000. Și extrem de încurajator. În orice caz, unionismul nu mai este un curent marginal al societății basarabene, ci o opțiune strategică din ce în ce mai mare, care nu mai poate fi evitată sau ignorată.
28. Numărul de cetățeni moldoveni și cei care au și cetățenie română: În anul 1991, R. Moldova atinsese un maxim de aproximativ 4.500.000 locuitori (inclusiv cei din stânga Nistrului). În prezent, în Basarabia mai locuiesc cca. 2.365.600 de persoane (cam cât populația Bucureștiului, dacă punem la socoteală și flotanții). Oricum, numărul acestora scade cam cu 23.000 pe an. În Transnistria și în mun. Tighina (zone aflate sub ocupație militară rusă) mai trăiesc alte 356.800 de persoane, având cetățenie moldovenească – practic, marea majoritate a locuitorilor. Doar cca. 8.000 de transnistrieni sunt exclusiv cetățeni ruși, ucraineni sau apatrizi. Dar și aici sporul natural este negativ de la an la an. Dacă acestora de mai sus îi adăugăm și pe cei aproximativ 800.000 de basarabeni din Diaspora (dintre care între 150.000 și 200.000 s-au stabilit de-a lungul timpului în România), rezultă o cifră aproximativă totală de 3.522.400 de cetățeni ai R. Moldova. Câți dintre aceștia au în prezent și cetățenie română? Între 1991 și 2024, Autoritatea Națională pentru Cetățenie din România a soluționat pozitiv un număr de cca. 859.000 de cereri ale cetățenilor moldoveni. Acestui număr îi trebuie adăugat și numărul copiilor minori incluși în aceste dosare. Foarte probabil, câteva sute de mii în total. Apoi, adăugăm și cererile soluționate de la 1 ianuarie 2025 până în prezent. Dacă luăm o medie de soluționare de cca. 20.000 – 30.000 de dosare pe an, asta înseamnă că pentru ultimul an jumate mai putem adăuga încă 30.000, până la 45.000 de cetățenii redobândite, fără să-i socotim și pe minori. Actualmente, pe rolul ANC se află în lucru alte cca. 150.000 de cereri, plus minorii aferenți celor mai mulți dintre solicitanți. Rezultă, dintr-o estimare moderată a datelor de mai sus, un număr de cel puțin 1.300.000 de români basarabeni (majori plus minori) care și-au redobândit cetățenia română. Ori, din totalul de cetățeni moldoveni indiferent de domiciliul sau de reședința lor, asta ne dă un procent de cca. 37% care au și cetățenie română.
29. Să notăm și evoluția procentelor populației în funcție de etnie, limba maternă și limba uzuală, de la Recensământul populației și locuințelor din 2014 la cel din 2024. Populația de origine etnică română a crescut de la 80,6% în 2014 (din care 6,6% s-au autoidentificat, corect din punct de vedere științific, ca români) la 84,7% în 2024 (din care 8% erau și conștienți că sunt, etnic vorbind, români). În schimb, procentul rușilor a scăzut de la 4,1% în 2014, la 3,4% în 2024. În privința limbii materne, vorbitorii nativi de limbă română au crescut de la 78,1% în 2014 (din care 22,6% știau că denumirea corectă a limbii, științific vorbind, este româna) la 79,9% (cu 31,8% dintre ei identificând-o corect ca fiind română). Vorbitorii nativi de rusă au crescut, în schimb, de la 9,6% în 2014 la 11,6% în 2024. Asta, în condițiile scăderii procentelor de vorbitori nativi de găgăuză (de la 3,9% la 3,6%), de ucraineană (de la 3,9% la 3,0%), de bulgară (de la 1,5% la 1,2%). În privința limbii vorbite de obicei, cei care preferă comunicarea în limba română au crescut de la 76,7% în 2014 (23,1% dintre ei știind că limba lor este româna) la 78,6% în 2024 (33,7% identificându-și corect limba, ca română). Cei care încă preferau rusa ca limbă uzuală de comunicare au crescut de la 14,3% în 2014 la 15,9% în 2024. La fel, în dauna limbilor găgăuză, ucraineană și bulgară. Să observăm, de asemenea, atât afluxul, începând cu februarie 2022, a refugiaților din Ucraina care vorbesc, cei mai mulți, (și) limba rusă, cât și stabilirea pe malul drept al Nistrului a multor rusofoni din Transnistria. Desigur, majoritatea celor peste 800.000 de basarabeni din Diaspora nu a fost recenzată nici în 2014, nici în 2024. Și nici populația din teritoriile ocupate de ruși – Transnistria și mun. Tighina – în care o majoritate relativă, undeva între 33% și 40%, o constituie românii.

Acestea sunt, așadar, datele statistice cu care operăm. Acuratețea lor nu poate fi de 100%. Totuși, ne pot da o imagine destul de exactă atât a procentelor, cât și – mai ales – a tendințelor pe termen mediu și lung. Ori, cifrele acestor tendințe vorbesc de la sine. Se observă o consolidare a blocului etnic autohton în R. Moldova, concomitent cu creșterea conștiinței naționale românești. La fel, în ceea ce privește întărirea limbii române. Redobândirea cetățeniei române de către basarabeni a trecut deja de borna simbolică de 1 milion, urmând să o atingă pe termen mediu și pe cea de 50% din numărul total de cetățeni ai R. Moldova. Cât despre procentul celor care își redescoperă memoria istorică și identitatea lingvistică și de neam, optând firesc spre reunirea celor două state românești, realitatea este una dătătoare de speranță. Acest procent al unioniștilor este potențat și de câteva fapte ireversibile: factorul biologic care operează cu precădere în rândul populației născute încă în fosta URSS, ceea ce merge mână în mână cu creșterea nivelului de cultură și educație a generațiilor tinere și foarte tinere (multe dintre acestea cu studii în afara R. Moldova, cu vizite de lucru sau de formare în România și în Occident, etc.); dezvoltarea accelerată a României și, deci, a atracției ei (în ciuda sincopelor politice trecătoare), fapt bazat mai ales pe programele de finanțare cu bani europeni. Apoi, ceea ce se va vedea în viitorul pe termen scurt și mediu: nu doar o oboseală a extinderii UE, cât mai ales o oboseală a așteptării îndelungate a aderării, din partea cetățenilor R. Moldova (indiferent de etnie), așteptare care poate lua cu ușurință peste 10 – 15 ani. Și atâta timp cât reunificarea se poate face, simplist spus, peste noapte.

Vom vedea în episodul următor care pot fi modelele de reunificare posibile iar, dintre acestea, care ar fi și cele mai dezirabile. Și vom compara, foarte concret, și ce ar presupune această reunificare din punct de vedere economic – atât pentru România, cât și pentru Basarabia.