Excelență, limba română nu este o opțiune.
Diplomația este un exercițiu al echilibrului. Un ambasador trebuie să cunoască și să respecte sensibilitățile societății în care este acreditat, dar în același timp are obligația de a nu transforma realitățile sociale în argumente împotriva adevărului istoric și științific.
Declarațiile ambasadorului Germaniei la Chișinău, Hubert Knirsch, din cadrul emisiunii Cabinetul din umbră de la Jurnal TV, moderată de Vitalie Călugăreanu, au stârnit numeroase reacții în spațiul public. Întrebat despre perspectiva unei eventuale Uniri dintre Republica Moldova și România, ambasadorul a afirmat, pe bună dreptate, că aceasta este o decizie care aparține exclusiv cetățenilor celor două state. Într-o democrație, un asemenea subiect nu poate fi decis decât prin voința democratic exprimată a populației.
Controversa nu a pornit însă de la această afirmație, ci de la observația potrivit căreia nu poate fi spus fără rezerve că Republica Moldova și România au aceeași limbă și aceeași religie, întrucât există cetățeni care consideră că vorbesc limba moldovenească sau aparțin unei identități distincte.
O lecție pe care Germania o cunoaște foarte bine
La rândul lor, germanii au privit cu profundă nemulțumire poziția premierului britanic Margaret Thatcher, care, în perioada 1989-1990, încerca să încetinească procesul Reunificării Germaniei. Cancelarul Helmut Kohl avea să afirme ulterior că Thatcher a încercat „prin toate mijloacele” să împiedice reunificarea și că a jucat un „dublu joc”: în public susținea dreptul germanilor la autodeterminare, iar în privat îi cerea lui Mihail Gorbaciov să oprească procesul. Reacția germanilor nu a fost îndreptată împotriva Marii Britanii ca stat, ci împotriva unei poziții percepute ca fiind contrară unei aspirații istorice fundamentale. În mod similar, o bună parte dintre reacțiile apărute în Republica Moldova nu reprezintă un gest de ostilitate față de Germania de astăzi, ci exprimă respingerea oricărei formulări care poate fi interpretată drept o validare a unor construcții identitare și lingvistice moștenite din perioada sovietică.
Faptele sociale nu rescriu istoria
Din punct de vedere sociologic, ambasadorul nu a făcut decât să constate o realitate. În Republica Moldova există oameni care se identifică drept moldoveni, diferiți de români, și care afirmă că vorbesc limba moldovenească. Această percepție există și nu poate fi ignorată într-o analiză a societății.
Problema apare însă atunci când simpla constatare a unei realități sociale este pusă pe același plan cu adevărul istoric și științific. Faptul că un grup de oameni crede un anumit lucru nu transformă acel lucru într-o realitate istorică și academică. În materie de limbă, consensul comunității științifice este clar: limba oficială a Republicii Moldova este limba română, iar acest lucru este consacrat atât prin hotărârea Curții Constituționale, cât și prin modificarea Constituției Republicii Moldova.
Valorile europene presupun respect pentru fiecare cetățean și pentru dreptul fiecăruia de a se autoidentifica așa cum consideră. Dar aceleași valori europene presupun și respect pentru adevărul științific, pentru cercetarea academică și pentru cadrul constituțional al statului. Toleranța față de opinii nu înseamnă relativizarea faptelor.
Moștenirea unui experiment identitar
Pentru a înțelege de ce există încă persoane care afirmă că vorbesc limba moldovenească sau că formează o națiune diferită de cea română, trebuie privit contextul istoric. Timp de peste un secol, spațiul dintre Prut și Nistru a fost supus unor politici identitare sistematice. De la crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, continuând cu ocupația sovietică începută în 1940/1944, autoritățile sovietice au urmărit construirea unei identități moldovenești distincte de cea românească. Limba, istoria și memoria colectivă au devenit instrumente ale unei politici de separare.
Consecințele acestor politici sunt vizibile și astăzi. Tocmai de aceea, existența unor asemenea percepții nu poate fi invocată ca argument pentru validarea lor istorică. A explica originea unei identități este una, a sugera că ea are aceeași fundamentare istorică și lingvistică este cu totul altceva.
Acest aspect este cu atât mai sensibil cu cât Germania are o responsabilitate istorică aparte în raport cu destinul Basarabiei. Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, prin protocolul său secret, a recunoscut interesul Uniunii Sovietice asupra Basarabiei, deschizând calea ocupației din 1940 și transformărilor politice și identitare care au urmat. Evident, Republica Federală Germania de astăzi nu este responsabilă pentru deciziile regimului nazist, însă tocmai această memorie istorică ar trebui să impună o atenție sporită atunci când sunt abordate subiecte atât de sensibile.
În ultimii peste treizeci de ani, istorici, lingviști și oameni de cultură din Republica Moldova au depus eforturi constante pentru reafirmarea adevărului privind limba română și patrimoniul cultural comun cu România. Din acest motiv, orice declarație care pare să plaseze pe același nivel concluziile cercetării academice și rezultatul unor politici identitare moștenite din perioada sovietică este inevitabil percepută critic.
Limba română nu este o chestiune de opinie
În ceea ce privește tema Unirii, ambasadorul Hubert Knirsch a formulat, în esență, un principiu democratic incontestabil: numai cetățenii Republicii Moldova și ai României pot decide dacă doresc sau nu Unirea celor două state. Însă această dezbatere politică nu trebuie confundată cu o altă discuție, aceea despre limba română și adevărul istoric. Opțiunea pentru Unire sau împotriva Unirii aparține cetățenilor. În schimb, existența limbii române ca limbă oficială a Republicii Moldova și continuitatea ei istorică nu reprezintă o chestiune de preferință politică, ci una de natură științifică și constituțională.
Diplomația are nevoie de echilibru. Dar echilibrul nu trebuie confundat niciodată cu relativizarea adevărului. Limba română nu este o chestiune de opinie!
