Am urmărit cu mare atenție investigația TV8 în cazul lui Alexandr Trubca. Mai întâi de toate, felicitări jurnalistelor de la TV8 pentru intuiția cu care au desfăcut, fir cu fir, mecanismul acestui caz.
Privind această investigație, am avut o puternică senzație de déjà-vu. Uneori ai impresia că timpul curge, dar decorul rămâne același. Se schimbă actorii, se schimbă costumele, se schimbă lozincile, însă piesa pare să fie mereu aceeași.
În 2007 am fost și eu consilier în Consiliul Municipal Chișinău. Am intrat acolo cu energia și convingerea că putem schimba ceva, că putem reforma acest mecanism administrativ înțepenit în propriile reflexe și, mai ales, că putem opri corupția care devora patrimoniul public municipal. Trebuie să recunosc că, până să ajung în acel for, nu realizasem cu adevărat cu ce se ocupă lumea de acolo.
Din afară vedeai doar ședințe, declarații și dispute politice. Țipete, flashmoburi și indignări televizate. Seara însă, după ce se stingea lumina reflectoarelor, aceiași oameni care ziua se scuipau în ochi, se așezau la aceeași masă, la un ceai, și „hotărau întrebări” împreună, suspendând pentru o vreme „profundele” divergențe ideologice și doctrinare care, peste zi, îi împingeau spre baricade.
Atunci am înțeles că adevărata viață a Consiliului Municipal nu se desfășura în sala de ședințe. Acolo era doar scena. Culisele erau în altă parte.
Nu-mi venea să cred unde am ajuns.
În realitate, CMC-ul era și, din câte se vede, rămâne o veritabilă mașinărie de făcut bani, axată de ani buni pe corupție și trafic de influență. Sala de ședințe era doar fațada vizibilă a mecanismului. Angrenajele adevărate se învârteau în spatele ușilor închise, acolo unde nu existau camere de luat vederi și nici stenograme.
Dacă pereții Primăriei ar putea vorbi, am rămâne șocați să aflăm și astăzi câți dintre consilierii municipali mișună zilnic prin cabinetele Primăriei și pentru ce fel de intervenții își folosesc influența. S-ar descoperi că, de multe ori, adevărata agendă a unui consilier nu era cea tipărită pentru ședință, ci cea purtată în servietă.
Ar fi nedrept să las impresia că toți consilierii municipali fac parte din acest mecanism. O bună parte dintre ei au rămas oameni onești, care și-au exercitat mandatul cu bună-credință, în ciuda tentațiilor și a presiunilor. Acest text nu este despre ei. A nu fura și a nu trafica influență nu este o virtute, ci normalitatea pe care orice cetățean are dreptul să o aștepte de la un ales local.
Eu mă refer la cealaltă categorie. La cei care au intrat în Consiliul Municipal oameni obișnuiți și au ieșit, după câteva mandate, milionari, mari proprietari de terenuri, posesori ai unor proprietăți în cele mai exclusiviste zone și veritabili baroni ai afacerilor imobiliare. Despre ei este această poveste.
Îmi revine și acum în minte un lucru care m-a frapat încă din primele luni de mandat: cu cât cineva țipa mai tare în ședințe, cu atât auzeam mai târziu că prețul pentru rezolvarea unei probleme devenea mai mare. De foarte multe ori, strigătele din sala de ședințe acopereau șoaptele din culise. Indignarea publică era, de multe ori, doar o perdea de fum în spatele căreia se negociau lucrurile care contau cu adevărat.
Cam tot ceea ce gravita în jurul Consiliului Municipal era îmbibat de interese: achiziții publice, reparații de drumuri, licitații, autorizații de construcție, atribuiri de terenuri, privatizarea terenurilor aferente la prețuri de doi bani, jocuri cu taxele funciare și multe alte scheme despre care cetățeanul obișnuit nici măcar nu bănuia că există. Nici măcar construcția unei biserici nu scăpa de această logică. M-am ciocnit de două ori cu situații unde construcția lăcașelor de cult a fost doar pretextul perfect pentru a mai smulge niște terenuri din patrimoniul municipal.
Trebuie să recunosc că toate încercările de a demonta acel sistem au eșuat. Îmi amintesc că domnul Urechean s-a supărat foarte tare pe mine când l-am acuzat, într-o emisiune TV, că sistemul corupționist creat pe vremea lui în Primăria Chișinăului ar trebui brevetat și vândut în America Latină. Exact aceasta era impresia pe care o aveam atunci. Privind în urmă, poate că metafora părea exagerată. Astăzi însă am impresia că sistemul s-a modernizat, și-a schimbat oamenii și discursul, dar mecanismul a rămas, în esență, același.
De fiecare dată când reușeam să blocăm un proiect corupționist într-o comisie, acesta reapărea pe ordinea de zi cu avizul unei alte comisii, controlate de aceeași rețea de interese. Seara conveneam în fracțiuni să nu susținem anumite proiecte dubioase, iar a doua zi priveam uluiți cum apăreau majorități ad-hoc, de ți-ai fi făcut cruce, care votau, în două ore, câte cinci sute de decizii la pachet.
Peste puțin timp vedeai cum pe hectare întregi răsăreau blocuri monstruoase, ridicate pe terenuri despre care nu mai înțelegeai niciodată cum ieșiseră din proprietatea municipiului și ajunseseră în proprietate privată. Unele nici măcar nu erau privatizate. Erau date în arendă pe trei ani, iar înainte ca termenul să expire, pe ele apăreau blocuri cu nouă etaje. Municipalitatea încasa, cu o seninătate dezarmantă, o așa-zisă taxă funciară de câteva mii de lei pe an, ca și cum totul ar fi fost perfect legal.
De foarte multe ori, mai ales atunci când voturile erau la limită, ședințele degenerau brusc în scandaluri provocate deliberat. În haosul creat, se trecea rapid la vot și, de multe ori, nici nu mai era limpede dacă existaseră sau nu cele 26 de voturi necesare adoptării unei decizii.
Reprezentantul Cancelariei de Stat participa la ședințe dar contesta doar anumite hotărâri, în timp ce altele, cele mai controversate, treceau fără nicio reacție. La acea vreme, la ședințele Consiliului Municipal participa și procurorul. Nu-mi amintesc să fi intervenit vreodată în privința acestor practici. În schimb, era de notorietate faptul că municipalitatea repartiza procurorilor loturi pentru construcția caselor în suburbii, iar cei cu funcții importante primeau terenuri în cele mai atractive zone.
Care este legătura dintre investigația TV8 despre Alexandr Trubca și cele relatate de mine mai sus?
Am revăzut în această investigație acea tipologie care intră în viața publică fără convingeri, fără ideologie și fără valori. Ei strigă cu aceeași convingere orice lozinci. Pot fi, cu același succes, membri ai PAS, ai MAN sau ai oricărei alte formațiuni. Scopul este unul singur și foarte bine definit: să facă bani.
Ei nu sunt niciodată prea vocali. Nu-i vezi la tribună și nici în primele rânduri ale marilor bătălii politice. Îi întâlnești însă aproape zilnic prin birourile Primăriei, cu dosare sub braț și acte care trebuie semnate când de unul, când de altul. Îi recunoști după eleganța lor impecabilă, după cămășile perfect călcate și pantofii scumpi, dar mai ales după privirea aceea de șoricel care știe întotdeauna unde se află bucata de cașcaval și pe unde poate ajunge la ea.
Îi întâlnești la ceaiuri și cafele, prin localurile orașului, alături de personaje care, în mod normal, nu ar avea nicio legătură cu activitatea lor. Toți sunt cumătriți între ei, au afaceri comune și își fac servicii reciproc. Ei cunosc exact ce înseamnă „tema”, „otkatul”, „raspil” și care este diferența dintre „a fi în temă” și „a fi în dole”.
Investigația despre Alexandr Trubca, împreună cu legăturile pe care le dezvăluie în interiorul aceluiași grup – unul șef la Agenția Proprietății Publice, altul administrând patrimoniul Guvernului – îmi întărește convingerea că, în esență, foarte puține s-au schimbat. Mecanismul pare același. S-au schimbat doar oamenii și siglele partidelor.
Atunci când un parlamentar, vicepreședinte de fracțiune, afirmă cu o seninătate dezarmantă că în mun. Chișinău un teren pentru construcții, cu PUZ aprobat, poate fi cumpărat cu doar 10.000 de euro pentru un ar, nu doar că îți insultă inteligența, ci sfidează orice urmă de bun-simț. Prețurile reale sunt de cel puțin șapte ori mai mari. Iar dacă terenul vine la pachet cu un PUZ aprobat și cu toate autorizațiile necesare, valoarea lui poate ajunge la 150.000 de euro pentru un ar. Cine are îndoieli nu trebuie decât să consulte ofertele câtorva agenții imobiliare.
Dacă aceste valori sunt reale, atunci apare o întrebare firească: care a fost prețul plătit în realitate și care este sursa acestor bani? Dacă o parte din bani a provenit din împrumuturile declarate de la rude și prieteni, rămâne întrebarea cine și cum a acoperit diferența.
La fel, atunci când doi demnitari de top susțin că un PUZ aprobat fără consultări publice de o administrație controlată de partidul lor nu are nicio legătură cu influența politică pe care o exercită asupra acelei administrații, nu mai avem de-a face cu o explicație plauzibilă, ci cu o veritabilă bătaie de joc.
Consilierul MAN care a vândut aceste terenuri are o declarație de avere care seamănă mai degrabă cu portofoliul unei companii imobiliare decât cu averea unui ales local: proprietăți de milioane în Marea Britanie și zeci de terenuri agricole și pentru construcții în Republica Moldova.
Să-mi explice și mie cineva ce îl determină pe un om deja milionar, cu proprietăți în Marea Britanie și afaceri prospere, să-și piardă timpul în funcția de consilier municipal în Trușeni. Ce anume îl motivează să facă un asemenea „sacrificiu” pentru comunitate?
Fratele acestui consilier MAN este, la rândul său, un important proprietar de terenuri. De unde provin toate aceste proprietăți? Cum au ajuns ele în patrimoniul acestor oameni? Și, mai ales, de ce nimeni nu pare interesat să verifice dacă există vreo legătură între averile acumulate și voturile exprimate în Consiliul Municipal pentru proiecte atât de controversate?
Este chiar o simplă coincidență că, după ce anumite terenuri ajung prin mecanisme obscure în anumite mâini, pentru ele sunt aprobate PUZ-uri și eliberate autorizații de construire, iar valoarea lor explodează până la milioane de euro?
Proiecte imobiliare de asemenea dimensiuni nu se construiesc nicăieri în lume fără finanțare bancară și parteneriate financiare solide. La noi însă, dacă ești la putere, poți explica investiții de zeci de milioane de euro prin donații de la părinți, împrumuturi de la cumătri și alte povești de același fel.
Apropo, multă lume a râs de ideea impozitării donațiilor de la nunți și cumătrii. Eu nu. Într-o țară în care averi și investiții de asemenea proporții pot fi justificate prin bani primiți de la rude și cumătri, o asemenea măsură fiscală trebuie privită cu totul prin altă optică. Donațiile riscă să devină unul dintre cele mai populare mecanisme prin care sume a căror origine nu poate fi justificată dobândesc o aparență de legalitate.
Spunea cândva doamna președinte Maia Sandu că și-ar dori un „comisar Cattani” care să investigheze marile scheme de corupție din Republica Moldova. Într-o țară normală, nici măcar nu ar fi nevoie de un comisar Cattani. Întrebările pe care jurnalistele de la TV8 le-au adresat persoanelor vizate de această investigație ar fi trebuit puse, cu mult timp în urmă, de procurori.
În Republica Moldova însă, nu văd cum un ipotetic comisar Cattani ar avea vreo șansă într-un sistem în care asemenea „teme” nu pot funcționa fără cumătri, fini, nepoți și verișori infiltrați în justiție și procuratură. Mulți dintre ei și-au ridicat între timp certificatele de „virginitate” eliberate prin procedurile de vetting și vor avea grijă ca băieții să-și poată vedea liniștiți de afaceri, fără ca cineva să le pună întrebările care contează.
Există însă o concluzie care depășește cu mult cazul Trubca. Lucrurile nu mai pot continua în acest fel. Ultimele două decenii demonstrează că, indiferent cine a deținut majoritatea în Consiliul Municipal Chișinău, mecanismele au rămas, în esență, aceleași. Se schimbă partidele, primarii și consilierii, dar „temele” supraviețuiesc tuturor schimbărilor politice.
Asta înseamnă că problema nu mai este doar una de integritate personală, ci una de arhitectură instituțională. A venit timpul să fie regândit din temelii modul de funcționare al administrației municipale: competențele Consiliului Municipal, atribuțiile primarului, procedurile de aprobare a documentațiilor de urbanism și mecanismele de control. Un sistem care produce aceleași rezultate, indiferent cine îl administrează, este un sistem defect. Iar un sistem defect nu se repară schimbând oamenii. Se repară schimbând regulile.
P.S. Cunosc foarte bine comuna Trușeni. Bunicul meu a locuit acolo în ultimii zece ani din viață. Tocmai de aceea mă întreb dacă locuitorii acestei comunități înțeleg ce înseamnă, în realitate, asemenea proiecte imobiliare care nu construiesc viitorul localității, ci îi distrug definitiv identitatea și îi compromit dezvoltarea pentru următoarele decenii.
Mii de apartamente înseamnă mii de automobile. Drumurile existente nu le pot prelua. Parcări nu există. Rețeaua electrică este deja suprasolicitată, căderile de tensiune sunt frecvente, iar infrastructura de apă și canalizare ridică serioase semne de întrebare.
Este suficient să privești ce s-a întâmplat la intrarea în comuna Dumbrava dinspre Trușeni. Este un adevărat dezastru urbanistic. Zeci de blocuri au fost înghesuite pe un drum atât de îngust, încât cu greu încap două automobile unul pe lângă altul. Nici măcar trotuare nu există. Așa arată o localitate în care lăcomia dezvoltatorilor și complicitatea autorităților locale au învins interesul public.
Mai există o întrebare la care locuitorii Trușeniului ar merita un răspuns: de ce un PUZ cu un impact atât de mare asupra întregii comunități a fost aprobat fără o consultare publică reală? Cine a decis că viitorul unei localități poate fi negociat fără ca oamenii care trăiesc acolo să fie măcar ascultați?
Peste zece ani, cei care au votat aceste proiecte nu vor mai fi, probabil, în funcții. Dezvoltatorii își vor fi încasat profiturile și vor fi plecat la alte proiecte. În schimb, locuitorii Trușeniului vor rămâne cu traficul, lipsa locurilor de parcare, infrastructura sufocată și calitatea vieții iremediabil degradată. Aceasta este adevărata notă de plată a unui asemenea urbanism.
