Astăzi, Republica Moldova marchează Ziua Constituției. Ca în fiecare an, vom auzi discursuri despre importanța Legii Supreme, despre valorile democrației și despre statul de drept. Toate sunt necesare. Dar, dincolo de solemnitatea aniversărilor, merită să ne întrebăm ce anume dă, în realitate, viață unei Constituții.
Constituțiile nu trăiesc prin frumusețea textelor lor și nici prin ceremoniile organizate în jurul unei aniversări. Ele trăiesc în măsura în care reușesc să influențeze viața de zi cu zi a oamenilor, să limiteze exercitarea arbitrară a puterii și să ofere fiecărui cetățean instrumente reale pentru apărarea drepturilor și libertăților sale. O Constituție care nu poate fi invocată efectiv în fața unui judecător riscă să rămână un ideal politic admirabil, dar insuficient.
Din această perspectivă, Ziua Constituției este un bun prilej nu doar pentru a celebra adoptarea Legii Supreme, ci și pentru a ne aminti de acele momente din jurisprudența Curții Constituționale care au transformat Constituția dintr-o declarație de principii într-un instrument viu și efectiv de protecție a cetățeanului. Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 9 februarie 2016 privind excepția de neconstituționalitate este, fără îndoială, unul dintre aceste momente.
Poate că acesta este motivul pentru care, la zece ani de la una dintre cele mai importante hotărâri din jurisprudența Curții Constituționale și la peste trei decenii de la adoptarea Constituției Republicii Moldova, merită să lăsăm deoparte discursurile protocolare despre valoarea Legii Supreme și să vorbim despre un moment în care Constituția a devenit, cu adevărat, un instrument viu de protecție a cetățeanului.
Există hotărâri judecătorești care soluționează litigii și există hotărâri care schimbă istoria constituțională a unui stat. Acestea din urmă nu modifică textul Constituției, dar îi dezvăluie sensul, îi extind forța normativă și schimbă raportul dintre cetățean și puterea publică. Ele transformă principii juridice aparent abstracte în garanții efective ale libertății.
Hotărârea Curții Constituționale din 9 februarie 2016 privind mecanismul excepției de neconstituționalitate aparține, fără îndoială, acestei categorii.
Subiectul poate părea, la prima vedere, excesiv de tehnic. O hotărâre despre excepția de neconstituționalitate nu pare genul de temă care să depășească interesul specialiștilor. Și totuși, efectele ei privesc fiecare cetățean. Pentru că, în ultimă instanță, nu discutăm despre o procedură juridică, ci despre dreptul oricărei persoane de a cere ca litigiul său să fie soluționat în conformitate cu Constituția, iar nu în baza unei legi care o contrazice.
Pentru a înțelege importanța Hotărârii din 9 februarie 2016, trebuie spus mai întâi câteva cuvinte despre instituția excepției de neconstituționalitate. În toate democrațiile europene care au adoptat modelul de control concentrat al constituționalității, aceasta reprezintă principalul mijloc prin care cetățeanul ajunge, indirect, în fața Curții Constituționale. Atunci când, în cursul unui proces, una dintre părți consideră că legea aplicabilă cauzei contravine Constituției, judecătorul poate sesiza Curtea Constituțională pentru a verifica constituționalitatea acelei norme. Tocmai prin acest mecanism, Constituția încetează să fie un text abstract și devine un instrument concret de protecție a drepturilor.
În Republica Moldova, acest mecanism a fost timp de aproape două decenii, aproape nefuncțional. Deși formal, excepția de neconstituționalitate reprezenta principala cale de acces la justiția constituțională în majoritatea statelor europene, la noi ea genera sub 1% din dosarele aflate pe rolul Curții Constituționale. Prin comparație, în România, aproape întreaga activitate a Curții Constituționale – peste 98% din cauze – provenea tocmai din excepțiile ridicate în fața instanțelor de judecată. Diferența era prea mare pentru a putea fi explicată prin particularitățile sistemului juridic. Ea demonstra existența unei disfuncționalități serioase a mecanismului constituțional.
Cauza acestei situații era interpretarea dată articolului 135 din Constituție. Potrivit jurisprudenței dezvoltate începând cu anul 1997, instanțele de drept comun nu puteau sesiza direct Curtea Constituțională, ci trebuiau să treacă prin filtrul Curții Supreme de Justiție. În practică, această soluție transformase excepția de neconstituționalitate într-o procedură pur formală. În loc să faciliteze accesul cetățeanului la controlul constituționalității legilor, mecanismul ajunsese să îl împiedice.
Problema a fost rezolvată prin prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 9 februarie 2016. Printr-o interpretare evolutivă și sistemică a Constituției, Curtea Constituțională a redat excepției de neconstituționalitate funcția pentru care fusese concepută: aceea de a transforma Constituția într-un instrument efectiv de apărare a drepturilor fundamentale, accesibil oricărui cetățean aflat în fața unei instanțe de judecată.
Hotărârea nu s-a limitat la a elimina filtrul Curții Supreme de Justiție. Ea a redefinit însăși concepția despre justiția constituțională în Republica Moldova.
În primul rând, Curtea a afirmat că excepția de neconstituționalitate nu este o simplă procedură tehnică, ci un instrument de apărare a drepturilor și libertăților fundamentale. În lipsa recursului constituțional individual, aceasta reprezintă singura cale prin care un cetățean poate solicita înlăturarea din procesul său a unei norme contrare Constituției. Accesul la justiția constituțională a fost astfel plasat în legătură directă cu dreptul la un proces echitabil și cu obligația statului de a asigura remedii interne efective pentru protecția drepturilor omului.
În al doilea rând, Curtea a consacrat un principiu de o importanță fundamentală: judecătorul de fond este primul judecător constituțional. Din momentul în care, într-un litigiu, apare o îndoială serioasă asupra constituționalității normei aplicabile, judecătorul nu mai este doar aplicatorul legii, ci și garantul supremației Constituției. Rolul său nu este de a decide dacă norma este constituțională, ci de a declanșa mecanismul controlului constituțional ori de câte ori sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.
În al treilea rând, Curtea a reafirmat că toți judecătorii sunt egali din punct de vedere constituțional. Independența judecătorului exclude orice relație de subordonare jurisdicțională în exercitarea atribuțiilor sale. De aceea, competența de a sesiza Curtea Constituțională nu putea aparține exclusiv Curții Supreme de Justiție. Orice judecător, indiferent de instanța din care face parte, are atât dreptul, cât și obligația de a apăra supremația Constituției atunci când soluționează o cauză.
În sfârșit, Curtea a delimitat clar competențele judecătorului ordinar și ale instanței constituționale. Judecătorul de fond verifică doar dacă sunt îndeplinite condițiile procedurale pentru ridicarea excepției. El nu poate aprecia constituționalitatea normei contestate și nu poate refuza sesizarea Curții Constituționale decât în cazurile strict prevăzute de lege. Examinarea fondului aparține exclusiv Curții Constituționale.
Curtea n-a modificat Constituția și nici n-a creat o competență nouă. Ea a făcut ceea ce trebuie să facă orice instanță constituțională într-o democrație matură: a interpretat Constituția astfel încât drepturile consacrate de aceasta să devină efective, nu iluzorii.
Prin această interpretare, Curtea a eliminat filtrul care făcea aproape imposibil accesul la jurisdicția constituțională și a recunoscut dreptul tuturor instanțelor judecătorești de a sesiza direct Curtea Constituțională atunci când, în cadrul unui litigiu concret, apare o problemă serioasă privind constituționalitatea unei norme aplicabile cauzei.
Schimbarea a modificat raportul dintre cetățean și stat. Din acel moment, orice persoană implicată într-un litigiu a dobândit posibilitatea reală de a invoca supremația Constituției împotriva unei legi pe care o consideră contrară drepturilor sale fundamentale. Constituția a încetat să mai fie doar un text invocat în tratate sau în discursuri oficiale și a devenit un argument juridic utilizabil în procesele obișnuite.
Consecințele practice ale acestei schimbări au fost remarcabile. Dacă înainte de Hotărârea nr. 2 din 9 februarie 2016 excepțiile de neconstituționalitate reprezentau doar aproximativ 1% din totalul sesizărilor adresate Curții Constituționale, până la sfârșitul anului 2016 ponderea lor ajunsese deja la 71,17%. Evoluția nu s-a oprit aici. Potrivit Raportului cu privire la exercitarea jurisdicţiei constituţionale în anul 2024, nu mai puțin de 89,43% din toate cauzele aflate pe rolul Curții Constituționale proveneau din excepțiile de neconstituționalitate ridicate de instanțele judecătorești.
Aceste cifre ilustrează o transformare profundă a jurisdicției constituționale din Republica Moldova. Agenda Curții Constituționale s-a deplasat treptat dinspre conflictele politice și disputele dintre autoritățile publice către problemele reale cu care se confruntă cetățenii în fața instanțelor de judecată. Astăzi, mai puțin de 7% din sesizările adresate Curții provin din sfera politicului, în timp ce marea majoritate sunt generate de litigii concrete în care este pusă în discuție respectarea Constituției.
Această schimbare a produs, în esență, o depolitizare a activității Curții Constituționale și a consolidat rolul său de garant al drepturilor fundamentale. În același timp, principiile dreptului constituțional au încetat să mai aparțină exclusiv jurisprudenței Curții Constituționale și au început să pătrundă în practica instanțelor de drept comun. Constituția a devenit astfel un reper cotidian al actului de justiție, iar dialogul dintre judecătorii de drept comun și Curtea Constituțională s-a transformat într-un mecanism firesc de dezvoltare a dreptului constituțional.
Importanța acestei transformări nu a trecut neobservată nici la nivel european. În 2017, cu ocazia vizitei sale la Chișinău, președintele Curții Europene a Drepturilor Omului, Guido Raimondi, a făcut una dintre cele mai importante aprecieri externe adresate vreodată jurisdicției constituționale din Republica Moldova. Observând că aproximativ 70% din cauzele examinate de Curtea Constituțională aveau ca obiect protecția drepturilor și libertăților fundamentale, acesta a afirmat că instanța constituțională moldovenească devenise „un autentic tribunal al drepturilor omului”.
Afirmația nu era una de curtoazie diplomatică. Ea reflecta o schimbare profundă a rolului Curții Constituționale. În statele democratice, valoarea unei jurisdicții constituționale nu se măsoară doar prin capacitatea de a soluționa conflictele dintre autoritățile publice sau de a controla constituționalitatea legilor în abstract. Misiunea sa esențială este apărarea efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale. Tocmai această transformare a fost remarcată de președintele CtEDO.
Domnul președintele Guido Raimondi a subliniat că noul mecanism a permis Curții Constituționale să examineze peste 150 de excepții chiar în primul an de la pronunțarea hotărârii, într-un termen scurt și cu efecte directe asupra protecției drepturilor fundamentale. Această evoluție demonstra că hotărârea nu reprezenta doar o clarificare procedurală, ci o veritabilă schimbare de paradigmă: un mecanism constituțional care timp de aproape două decenii funcționase anevoios devenise principalul instrument prin care cetățenii puteau invoca supremația Constituției în cadrul unui litigiu concret.
La fel de importantă a fost și observația dlui Raimondi potrivit căreia hotărârile Curții Constituționale începeau să semene tot mai mult, ca metodă de analiză și argumentare, cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. O asemenea apreciere, venită chiar din partea președintelui instanței de la Strasbourg, reprezenta o confirmare că jurisdicția constituțională din Republica Moldova evolua în consonanță cu standardele europene de protecție a drepturilor omului și că interpretarea evolutivă a Constituției apropia dreptul constituțional moldovenesc de marile tendințe ale constituționalismului european.
Această apreciere are și astăzi o semnificație aparte. Ea demonstrează că Hotărârea nr. 2 din 9 februarie 2016 nu a fost importantă doar pentru Republica Moldova. Ea a fost percepută și în exterior ca momentul în care Curtea Constituțională și-a asumat pe deplin rolul de garant efectiv al drepturilor fundamentale, iar Constituția a devenit un instrument viu, utilizat zilnic de judecători și de justițiabili, nu doar un text invocat în discursuri oficiale sau în tratatele de drept constituțional.
Privită după zece ani, importanța hotărârii nu constă doar în numărul excepțiilor de neconstituționalitate care au fost ridicate ulterior și nici în hotărârile pronunțate pe această cale. Adevărata sa contribuție este schimbarea culturii juridice.
Ea a consolidat ideea că Constituția nu este doar un reper politic și nici doar o limită impusă puterilor statului. Constituția este, înainte de toate, un instrument de protecție a persoanei. Iar drepturile fundamentale nu trebuie apărate doar în fața Curții Constituționale, ci încă din momentul în care judecătorul este chemat să aplice legea într-un litigiu concret.
Există și o lecție mai generală pe care această aniversare merită să o reamintească.
Se afirmă adesea că evoluția dreptului constituțional depinde exclusiv de modificarea Constituției. Istoria demonstrează contrariul. Uneori, cele mai importante transformări nu sunt rezultatul revizuirii textului constituțional, ci al unei interpretări capabile să descopere întregul potențial normativ al acestuia.
Hotărârea din 9 februarie 2016 reprezintă un exemplu elocvent. Niciun cuvânt din Constituție nu a fost schimbat. Și totuși, raportul dintre cetățean, judecător și Curtea Constituțională a fost profund redefinit.
Acesta este, probabil, cel mai important rol al unei jurisdicții constituționale: nu acela de a rescrie Constituția, ci de a-i permite să răspundă provocărilor prezentului fără a-i altera identitatea.
Privind în urmă, după zece ani, putem spune că Hotărârea nr. 2 din 9 februarie 2016 nu a fost doar o decizie despre procedura excepției de neconstituționalitate. Ea a fost hotărârea prin care Constituția a coborât din tratatele de drept constituțional și a intrat definitiv în sala de judecată. Iar aceasta este, poate, cea mai importantă formă prin care o Constituție își dovedește forța: atunci când devine un instrument real de apărare a libertății fiecărui cetățean.
