România și Moldova, împreună până la capăt? Următorul pas: complexuri diplomatice comune
Republica Moldova are o problemă pe care nu o poate ascunde – ambițiile sale de politică externă sunt mai mari decât resursele pe care le are la dispoziție. Iar această discrepanță se vede foarte clar în rețeaua diplomatică a țării.
Într-un interviu, vicepremierul și ministrul Afacerilor Externe, Mihai Popșoi, a explicat că Republica Moldova își dorește să-și extindă prezența diplomatică în regiuni precum Africa, America Latină și Asia de Sud-Est, însă posibilitățile financiare sunt limitate. Una dintre soluțiile propuse este introducerea ambasadorilor nerezidenți, adică diplomați aflați la Chișinău, care ar urma să acopere anumite regiuni sau state și să călătorească periodic în țările respective pentru a crea contacte și a identifica oportunități.
Este o soluție pragmatică. Dar cred că poate exista și una mai ambițioasă.
De ce nu ar putea Republica Moldova să folosească, acolo unde este posibil, infrastructura diplomatică deja existentă a României? Vorbim despre misiuni diplomatice co-localizate, infrastructură comună și servicii diplomatice partajate, acolo unde interesele celor două state permit acest lucru.
Cu alte cuvinte: două state, doi reprezentanți, dar, acolo unde este eficient, o singură clădire, infrastructură comună și anumite costuri împărțite.
Nu ar fi o idee fără precedent. Un astfel de model există deja în Europa.
Cel mai cunoscut exemplu este reprezentat de cele cinci state nordice: Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia. La Berlin, acestea au construit un complex diplomatic comun, inaugurat în 1999. Fiecare stat își păstrează propria ambasadă, propriul ambasador și propria politică externă, însă misiunile sunt reunite într-un ansamblu comun și împart anumite facilități. Chiar motto-ul proiectului este sugestiv: „Each autonomous, and yet together”- „Fiecare autonom, dar împreună”.
Este, de fapt, un principiu care s-ar potrivi foarte bine și relației dintre București și Chișinău.
Există și exemple mai flexibile. Statele nordice au utilizat în alte țări forme de co-localizare și de împărțire a infrastructurii diplomatice. Finlanda și Suedia, de exemplu, au avut aranjamente de acest tip în Nicosia și Lusaka. Iar la Canberra, Estonia și Finlanda au utilizat aceeași infrastructură diplomatică. Aceste modele arată că un stat nu trebuie să construiască de fiecare dată de la zero o întreagă infrastructură diplomatică pentru a fi prezent într-o anumită țară.
Și poate cel mai interesant exemplu pentru discuția despre Africa este chiar cooperarea nordică de la Yangon, unde Danemarca, Finlanda, Norvegia și Suedia au împărțit spații diplomatice și anumite funcții administrative.
Prin urmare, ideea nu este una utopică. Există deja forme de cooperare diplomatică bazate pe împărțirea infrastructurii și a anumitor servicii.
De ce România?
Aici apare particularitatea relației moldo-române.
Într-un comunicat comun, cele două ministere de externe au descris relația dintre România și Republica Moldova drept una cu „caracter special”, construită pe comunitatea de limbă, istorie și cultură și pe Parteneriatul Strategic pentru integrarea europeană a Republicii Moldova.
Nu este doar o formulă diplomatică. În ultimii ani, cooperarea dintre cele două state s-a extins în numeroase domenii: infrastructură, energie, administrație, educație, cultură, securitate și integrare europeană. Bucureștiul este, în același timp, unul dintre cei mai importanți susținători ai parcursului european al Republicii Moldova.
În aceste condiții, de ce să nu ducem cooperarea și în domeniul reprezentării externe?
Să ne imaginăm, de exemplu, o țară africană în care România are deja ambasadă, dar Republica Moldova nu are resursele necesare pentru a deschide una. În loc ca Chișinăul să construiască o infrastructură diplomatică nouă, ar putea negocia cu Bucureștiul un acord prin care un diplomat moldovean să lucreze în cadrul aceleiași infrastructuri.
Ambasadorul român ar continua să reprezinte România. Diplomatul moldovean ar continua să primească instrucțiuni de la Chișinău.
Dar anumite costuri, spațiul, securitatea, sălile de conferință, infrastructura tehnică sau serviciile administrative, ar putea fi împărțite.
Două state românești – o infrastructură folosită în comun.
Africa ar putea fi primul test
Ideea devine cu atât mai interesantă în contextul declarațiilor ministrului Popșoi.
Africa este una dintre regiunile în care Republica Moldova are o prezență diplomatică limitată, dar unde există oportunități economice și politice pe care Chișinăul dorește să le exploreze. Popșoi a vorbit explicit despre necesitatea unei prezențe mai active în Africa, America Latină și Asia de Sud-Est și despre folosirea ambasadorilor nerezidenți ca soluție pentru extinderea contactelor cu aceste regiuni.
Aici România ar putea deveni un multiplicator al capacității diplomatice a Republicii Moldova, prin punerea în comun a unor resurse acolo unde interesele celor două state coincid.
Iar beneficiile nu ar fi exclusiv moldovenești. Pentru România, prezența unui diplomat moldovean în propria infrastructură ar putea însemna acces la informații, contacte și oportunități suplimentare. Pentru Republica Moldova, câștigul ar fi evident: posibilitatea de a avea o prezență fizică în țări în care, în condițiile actuale, deschiderea unei ambasade ar putea fi prea costisitoare.
De altfel, relația moldo-română a ajuns deja la un nivel în care asemenea forme de cooperare nu ar trebui să pară neobișnuite. Dacă cele două state pot coopera în infrastructură, energie, educație, administrație, cultură și integrare europeană, atunci putem să ne întrebăm legitim dacă această cooperare nu poate fi extinsă și către diplomația externă.
Mai există însă un element care face ca o asemenea cooperare să fie cu atât mai ușor de imaginat în cazul României și Republicii Moldova. O parte importantă a aparatului instituțional al Republicii Moldova este deja profund conectată la România inclusiv prin cetățenie. Funcționari publici, parlamentari, oameni din administrație și din domeniul diplomației dețin cetățenia română, iar acest lucru creează o realitate socială și instituțională aparte, care nu poate fi ignorată atunci când discutăm despre apropierea dintre cele două state.
Mai mult, problema nu este doar una administrativă. În cazul unui eventual referendum privind Unirea Republicii Moldova cu România, existența unui număr important de cetățeni români în rândul populației Republicii Moldova ar deveni inevitabil relevantă. Pentru o parte dintre aceștia, legătura cu România nu este una pur formală, ci una care presupune deja acces la instituțiile, drepturile și spațiul politic românesc.
Tocmai de aceea, apropierea dintre București și Chișinău ar putea fi valorificată și în domeniul diplomației. Dacă există deja oameni care lucrează în instituțiile statului moldovean și care sunt, în același timp, cetățeni ai României, dacă există o limbă comună, legături istorice și culturale și un parteneriat strategic între cele două state, de ce nu am putea avea și forme de reprezentare diplomatică în care infrastructura și anumite resurse să fie utilizate în comun?
Un proiect-pilot ar fi suficient
Nu ar fi nevoie ca Bucureștiul și Chișinăul să decidă imediat o rețea de ambasade comune pe toate continentele. Ar putea începe cu un singur proiect-pilot. O țară în care România este deja reprezentată, dar Republica Moldova nu are ambasadă.
Un diplomat moldovean ar putea fi detașat în infrastructura românească, în baza unui acord bilateral.
După un an sau doi, cele două guverne ar putea evalua rezultatele: cât s-a economisit; câte contacte au fost create; câte oportunități economice au apărut; ce probleme juridice au fost întâlnite; dacă modelul poate fi extins.
Dacă funcționează, poate fi repetat în alte state.
Diplomația modernă nu înseamnă neapărat să ai câte o clădire în fiecare capitală. Înseamnă să găsești cea mai eficientă metodă de a-ți reprezenta interesele.
Republica Moldova nu își permite întotdeauna instrumentele pe care și le-ar dori. Dar tocmai această limitare poate obliga Chișinăul să fie mai creativ. Iar apropierea de România nu trebuie să însemne doar proiecte de infrastructură, energie sau integrare europeană.
Poate însemna și o nouă formă de cooperare diplomatică. Poate că următorul pas al apropierii dintre București și Chișinău nu trebuie să fie o nouă declarație politică. Poate fi o ambasadă.
