Moscova încă „eliberează” Basarabia sau sfera de influență din coroanele de flori. Cum folosește Rusia trecutul pentru a controla prezentul

Manifestarea organizată la Chișinău pe 24 august, sub formula „Marșul Eliberării și Păcii”, trebuia să transmită imaginea unei societăți unite în jurul mitologiei sovietice a „eliberării Moldovei de fascism”. În realitate, evenimentul a semănat mai curând cu o reuniune a nucleului tradițional al comuniștilor decât cu o mobilizare populară. În notificarea depusă la Primăria Chișinău, Partidul Comuniștilor a indicat participarea a 5.000 de persoane. Aproximativ 200-250 de persoane au participat la acest eveniment. Până și Sputnik a relatat traseul marșului fără să ofere, de această dată, un număr al participanților.

Judecând după imaginile disponibile, diferența dintre cei 5.000 trecuți în notificare și grupul prezent efectiv în stradă este însă evidentă. Contrastul este cu atât mai clar cu cât, în 2025, Sputnik preluase afirmația organizatorilor potrivit căreia ar fi participat cel puțin 10.000 de oameni. În 2026, până și această retorică triumfalistă a dispărut. Mesajul dorit a fost unul de forță, dar imaginea obținută a fost aceea a unei comemorări de partid, cu o capacitate redusă de mobilizare.

Demonstrație modestă în stradă

Prezența slabă nu dovedește că nostalgia sovietică a dispărut din Republica Moldova. Arată însă că ea nu mai poate ocupa automat centrul simbolic al Chișinăului și nici pretinde, fără probe, că reprezintă majoritatea societății. Evenimentul a beneficiat de organizare politică și de un traseu simbolic între Monumentul Eliberatorilor și Complexul Memorial „Eternitate”. Cu toate acestea, nu a devenit o manifestație de masă.

Formularea înscrisă în notificarea adresată municipalității este importantă, și anume marșul era dedicat „eliberării Moldovei de cotropitorii româno-fasciști”. Nu este doar descrierea unei operațiuni militare din 1944, ci o etichetă politică menită să transfere vina asupra României ca stat și asupra românilor ca popor. Comemorarea nu mai servește doar memoriei victimelor războiului, ci întreține o frontieră identitară între Republica Moldova și România.

Aceasta este una dintre funcțiile memoriei sovietice dintre Prut și Nistru. Rusia este prezentată drept eliberator permanent, România drept amenințare permanentă, iar Republica Moldova drept un teritoriu care își datorează securitatea Moscovei. În această schemă, independența nu mai apare ca un drept firesc, ci ca o concesie a fostei metropole.

Istorie furată

Narațiunea promovată la asemenea manifestații selectează faptele după o regulă simplă. Tot ceea ce confirmă rolul salvator al Uniunii Sovietice este amplificat, iar ceea ce îl contrazice este eliminat. Istoria începe, convenabil, în iunie 1941, odată cu atacul Germaniei naziste și al aliaților săi asupra URSS. Rămân în afara cadrului Pactul Molotov-Ribbentrop din august 1939, protocolul secret prin care Germania și Uniunea Sovietică și-au delimitat sferele de influență și anexarea sovietică a Basarabiei din iunie 1940. Documentele istorice arată că Basarabia fusese inclusă în zona de interes sovietică stabilită prin înțelegerea secretă dintre Berlin și Moscova.

O relatare onestă nu trebuie să înlocuiască propaganda sovietică printr-o propagandă de sens opus. Aceste crime trebuie comemorate fără echivoc. Dar condamnarea lor nu poate șterge anexarea sovietică, deportările, represiunea politică, colectivizarea și foametea postbelică. Autoritățile Republicii Moldova documentează astăzi deportările din 1941, 1949 și 1951, precum și amploarea represiunilor staliniste.

Operațiunea Iași-Chișinău a jucat rolul său în ieșirea României din alianța cu Hitler, dar acesta a fost un act politic asumat de oameni politici români. Precedentul italian este uitat de cei ce doresc să critice cu orice preț România.

Totodată, Armata Roșie a readus Basarabia sub controlul URSS, unde a rămas până în 1991. Formula exclusivă a eliberării ascunde astfel o realitate dureroasă, și anume că sfârșitul unui regim criminal a fost urmat de reinstalarea altui regim totalitar. Memoria poate păstra împreună aceste adevăruri, dar propaganda are nevoie ca unul dintre ele să dispară.

Justificarea invaziei

Pentru Kremlin, controlul trecutului nu este un exercițiu cultural, ci o resursă de putere. În eseul publicat în 2021 despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor, Vladimir Putin a prezentat Ucraina suverană drept parte a unui proiect îndreptat împotriva Rusiei. La 21 februarie 2022, el a afirmat că Ucraina modernă ar fi fost creată de Rusia bolșevică. Trei zile mai târziu, când a lansat invazia la scară largă, a prezentat războiul drept o operațiune de demilitarizare și denazificare.

Succesiunea este esențială. Mai întâi este rescris trecutul. Apoi este contestată legitimitatea națiunii vecine. Conducerea ei este prezentată drept extremistă, artificială sau controlată de Occident. În final, armata rusă intră pe teritoriul statului respectiv nu ca agresor, ci ca presupus eliberator. Cercetările despre propaganda pro-Kremlin arată că referințele la cel de-al Doilea Război Mondial sunt folosite pentru a prezenta agresiunea împotriva Ucrainei ca necesară istoric, defensivă și eroică.

Dreptul internațional nu confirmă această construcție. Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluția intitulată „Agresiunea împotriva Ucrainei” și a cerut retragerea trupelor ruse, iar Curtea Internațională de Justiție a ordonat Rusiei, în martie 2022, să suspende operațiunile militare. „Denazificarea” nu a fost o bază juridică, ci ambalajul memorial al unui război de cucerire.

Sfera de influență din coroanele de flori

Metoda a fost aplicată în mult mai multe state, nu doar Ucraina. În Georgia, în 2008, Kremlinul a invocat protejarea cetățenilor ruși, iar în 2014, Putin a revendicat Crimeea drept o moștenire istorică comună. Tot în 2008, Dmitri Medvedev afirma oficial că există regiuni în care Rusia are interese privilegiate. Formula descrie o sferă de influență, mai exact state formal independente, dar cărora Moscova le contestă libertatea de a-și alege alianțele și direcția de dezvoltare.

Republica Moldova cunoaște această realitate nu doar din discursuri. Trupele și echipamentele militare ruse continuă să se afle pe teritoriul țării fără consimțământul autorităților constituționale, deși Rusia și-a asumat la summitul OSCE de la Istanbul, în 1999, angajamentul de retragere. Ceremoniile construite în jurul ideii că Rusia a adus definitiv pacea mențin fundalul moral al acestei prezențe, iar eliberatorul de ieri își rezervă dreptul de protector astăzi.

Tocmai de aceea, prezența redusă la marșul din 24 august contează. Ea sugerează că vechiul ritual nu mai produce automat legitimitate. Totuși, un eveniment slab nu înseamnă că mecanismul a devenit inofensiv. O minoritate disciplinată, susținută de partide, televiziuni și rețele sociale, poate menține narațiunea activă și o poate transforma în instrument electoral.

Răspunsul democratic nu este interzicerea memoriei soldaților sovietici și nici relativizarea Holocaustului. Este recuperarea întregului trecut. Vorbim de crimele nazismului și ale regimului Antonescu, Pactul Molotov-Ribbentrop, anexarea din 1940, deportările și represiunea sovietică, dar și de dreptul Republicii Moldova de a-și decide singură viitorul. Când o putere străină pretinde că te-a eliberat pentru totdeauna, mesajul real este că nu te consideră pe deplin liber nici astăzi.