În 1991, autorii și semnatarii Declarației de Independență din 27 august au condamnat actele de dezmembrare a teritoriului național din 1775 și 1812, adică raptul Bucovinei de către Imperiul Habsburgic și al Basarabiei de către Imperiul Rus, ca fiind în contradicție cu dreptul istoric, au subliniat dăinuirea poporului nostru timp de veacuri în Transnistria și au condamnat actele samavolnice ale ocupației sovietice, de instituire a identității politice moldovenești, realizate fără voința poporului din acest spațiu.
Mai mult, s-au expus clar „aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională”, exprimate anterior în special prin decretarea limbii române ca limbă de stat, reintroducerea alfabetului latin și adoptarea tricolorului ca drapel oficial. Imnul a fost stabilit a fi „Deșteaptă-te, române!”. Practic, s-au pus toate bazele Reunificării celor două maluri de Prut.
Singurul sens al existenței Republicii Moldova în acei ani după căderea Cortinei de Fier trebuia să fie unul tranzitoriu, în faza de rupere de URSS și de restabilire a adevărului istoric și a ordinii de drept internațional de dinainte de Pactul Molotov-Ribbentrop.
Prin comparație, în tumultul unei alte desfaceri a Imperiului Rus, Republica Democratică Moldovenească și-a proclamat inițial autonomia la 2 decembrie 1917, iar independența la 24 ianuarie 1918, ca doar două luni mai târziu să se Reunească cu Țara Mamă, la 27 martie 1918, într-un context aparent totalmente neprielnic, având în vedere că teritoriul României se mărginea la mai puțin de suprafața actuală a celor opt județe dintre Prut și Carpați, restul țării fiind sub ocupație germană, austro-ungară și bulgară.
Atunci, au fost necesare doar 4 (patru!) luni din momentul proclamării autonomiei până la Reunificare. Iar noi așteptăm de 35 de ani?!
Este drept: atunci s-au pus potrivnici vechii satrapi de la Moscova care au trimis Armata a 14-a Rusă, detașamente de cazaci și voluntari ucraineni care au încercat pe cale armată să ocupe Basarabia și să răstoarne ordinea politică pro-românească care tocmai se afirmase pentru a bloca Reunificarea. În spatele frontului, luptau activ vechii absolvenți ai școlilor Komsomolului și KGBului, grupați în jurul lui Ion Iliescu, care preluaseră puterea la București după ’89 cu sprijinul lui Gorbaciov și care au refuzat atunci Unirea.
Trecut-au anii cu bune și rele. Dar în democrația și libertatea clamată astăzi, cine se mai opune?
La 35 de ani, Unirea este prezentată doar ca „planul B” și ca sperietoare pentru Bruxelles pentru a grăbi procedurile de aderare la UE. O idee frumoasă care atrage simpatie și fonduri din dreapta Prutului, dar care, așa cum bine știu cei din stânga, nu mai atrage voturi după decenii de minciună.
Pentru că românii basarabeni n-au suferit un total de un veac și jumătate de ocupație și rusificare agresivă (1812-1918, 1944-1991), cu transformarea bisericii lor românești în eparhie a sinodului de la Petersburg, cu arderea cărților, cu deportări în Siberia și masacre oribile comise de NKVD și Armata Roșie, cu foamete cumplită sau cu sângele vărsat în 1991/1992 la Nistru de bravi bărbați pentru ca astăzi jertfa lor să fie pătată de „idealurile” unei elite care vede Moldova doar ca pe o „Austrie” răsăriteană, românească poate doar cultural, dar nu politic. Jertfa și suferințele scumpilor noștri basarabeni au fost pentru Reîntregire, nu pentru „popoare prietene”, nu pentru „bună vecinătate” și nici pentru „integrare europeană”. Doar pentru Unire!
Și să nu ne păcălim crezând, cum fals se spune, în defavoarea poporului român și spre folosul altora, că de-o parte și alta a Prutului am fi două popoare doar în baza unor opțiuni politice efemere!
De aceea, apreciez, ca semnatarii Declarației din 1991, că „din aceste considerente, că a sosit ceasul cel mare al săvîrşirii unui act de justiţie, în concordanţă cu istoria poporului nostru, cu normele de morală şi de drept internaţional”: Reunificarea națională – singurul sens al independenței Republicii Moldova!
