Dodon, fără să vrea, a recunoscut unitatea limbii române de pe cele două maluri ale Prutului
Există momente în politică în care un om spune mai mult decât și-ar fi dorit. Uneori, o singură frază demontează ani întregi de discursuri. Iar Igor Dodon tocmai ne-a oferit un asemenea moment.
De Ziua Limbii Române, Dodon a ținut să-i felicite pe „vorbitorii limbii moldovenești”, repetând vechea teză sovietică potrivit căreia aceasta ar fi limba „majorității moldovenilor” și invocând Constituția pentru a-și susține poziția.
Până aici, nimic surprinzător. Este discursul pe care îl cunoaștem deja: „moldoveni” în loc de români, „limbă moldovenească” în loc de limba română, „tradiție” în loc de argumente.
Numai că, de această dată, Dodon a făcut o afirmație care îi subminează propria construcție.
„Moldovenească sau română, e aceeași limbă”, spune fostul președinte.
Stop! Dacă este aceeași limbă, atunci despre ce vorbim?
Care mai este, în fond, diferența?
Dacă „moldovenească” și „română” desemnează aceeași limbă, atunci disputa nu mai este una lingvistică. Rămâne doar disputa asupra denumirii.
Exact asta spune, de altfel, și Dodon: noi îi spunem „moldovenească” pentru că „așa am obișnuit prin istorie și tradiție, din părinți, bunici și străbunici”.
Cu alte cuvinte, după propria sa explicație, diferența nu mai este în limbă, ci în nume.
Iar aici apare întrebarea pe care Dodon evită să o pună până la capăt:
Dacă este aceeași limbă, de ce să-i spunem diferit?
Mai mult, dacă limba vorbită de românii de pe ambele maluri ale Prutului este aceeași, atunci ce anume mai justifică prezentarea ei ca două limbi distincte?
Nu poți spune simultan că „moldovenească sau română, e aceeași limbă” și, în același timp, să construiești un discurs politic în jurul ideii că „limba moldovenească” ar fi o realitate lingvistică separată de limba română.
Asta nu mai este o diferență de lingvistică. Este o diferență de etichetă politică.
Și aici Dodon se apropie, fără să vrea, de o concluzie pe care probabil nu și-ar dori-o: dacă este aceeași limbă, atunci româna vorbită la Chișinău și româna vorbită la Iași, București, Cluj sau Cahul aparțin aceleiași comunități lingvistice.
Prutul nu produce limbi noi.
Poate produce frontiere politice. Poate despărți administrații, state și generații. Poate deveni, în anumite perioade istorice, o frontieră geopolitică.
Dar nu poate transforma peste noapte aceeași limbă într-o altă limbă.
Iar dacă tot invocăm „istoria și tradiția”, ar fi bine să nu alegem din istorie doar ceea ce ne convine.
Pentru că istoria denumirii limbii vorbite în spațiul dintre Prut și Nistru este mult mai complicată decât sloganul „așa ne-au spus părinții și bunicii”. Iar tradiția nu este un argument suficient pentru a transforma o denumire politică într-o realitate lingvistică distinctă.
Ironia este că Dodon încearcă să apere „limba moldovenească”, dar, în aceeași frază, îi recunoaște similitudinea identitară cu limba română.
