La Moscova, se pare, iarăși se pregătește cineva să salveze pe cineva.
De această dată — cetățenii ruși și „compatrioții” din regiunea transnistreană. Judecând după recentele declarații ale viceministrului rus de Externe Mihail Galuzin și ale ambasadorului rus Oleg Ozerov, aceștia ar urma să fie salvați de amenințarea care ar veni din partea Republicii Moldova.
Galuzin a declarat că Rusia va reacționa „hotărât și fără întârziere” în cazul agravării situației din regiunea transnistreană. El a subliniat că Moscova garantează securitatea cetățenilor ruși și a compatrioților aflați acolo.
Aici, desigur, primul impuls este să evaluăm amploarea acestei construcții. Statul care a declanșat cel mai mare război din Europa de după cel de-Al Doilea Război Mondial avertizează, cu toată seriozitatea, despre „acțiunile agresive” ale micii Moldove. Dacă situația nu ar fi atât de serioasă, scenariul ar putea pretinde cu succes la statutul de satiră politică.
Dar nu prea e de râs.
Limbajul, logica și succesiunea argumentelor sunt prea familiare. Le-am mai auzit pe toate și știm ce poate urma uneori după asemenea cuvinte.
Mai întâi apare o amenințare inventată. Apoi — cei care trebuie „protejați” de ea. După care Moscova se desemnează singură drept protectorul lor, indiferent dacă cineva i-a cerut sau nu acest lucru. Iar, în final, intervenția poate fi prezentată nu ca intervenție, ci drept o reacție forțată la „agresivitatea” altcuiva.
Mecanismul, trebuie spus, nu este deloc nou. Chiar și Hitler, pregătindu-se să atace Polonia, descoperise un lucru uimitor: agresorului îi este mult mai comod să înceapă un război dacă, înainte de asta, își desemnează viitoarea victimă drept agresor. De atunci, gândirea politică în acest domeniu pare să nu fi avansat prea mult.
De aceea, când ni se spune că Rusia „garantează o protecție sigură cetățenilor și compatrioților săi aflați în Transnistria”, apare o întrebare atât de simplă încât, în spatele întregii retorici geopolitice, cineva pare să fi uitat să o pună:
Să-i protejeze de cine?
De Moldova?
Adică cetățenii ruși și așa-numiții „compatrioți” chiar au nevoie de protecție împotriva acțiunilor agresive ale micii Republici Moldova?
Atunci ceva nu se leagă.
Mii de locuitori ai malului stâng vin zilnic pe malul drept — la muncă, pentru diferite treburi, la rude. Mii de copii și tineri rusofoni din regiunea transnistreană învață în școli, colegii și universități aflate sub jurisdicția autorităților constituționale ale Republicii Moldova. Zeci de mii de locuitori ai regiunii beneficiază de servicii medicale pe malul drept.
Ei traversează Nistrul, muncesc, învață, se tratează, își rezolvă problemele cotidiene și se întorc acasă.
Și, din câte se poate observa, fac toate acestea fără veste antiglonț și fără escorte de pacificatori ruși.
Ciudată agresiune.
Dacă Chișinăul reprezintă într-adevăr pentru acești oameni amenințarea de care Moscova intenționează să-i „protejeze”, de ce ei înșiși nu observă această amenințare în viața lor de zi cu zi?
Devine și mai curios: pericolul a fost descoperit la Moscova, la peste o mie de kilometri de Nistru, dar nu este observat tocmai de cei pe care cineva se pregătește să-i salveze.
De altfel, și cu „rusofobia” moldovenească se întâmplă lucruri uimitoare. După declanșarea invaziei ruse pe scară largă în Ucraina, a crescut vizibil numărul persoanelor care locuiesc permanent în Federația Rusă și care vor să-și redobândească sau să obțină cetățenia Republicii Moldova.
Iar asta strică și mai mult coerența tabloului. Oamenii trăiesc în Rusia prosperă și pașnică — dacă e să credem televiziunea rusă — dar vor să obțină pașaportul Moldovei „rusofobe”, care, tot potrivit versiunii Moscovei, s-ar afla aproape sub „conducerea externă a Bruxellesului, Bucureștiului și Washingtonului”.
De bunăvoie.
Nimeni nu îi alungă de acolo. Nimeni nu îi obligă să-și lege viitorul de un stat pe care propaganda rusă îl prezintă tot mai insistent drept ostil rusofonilor și aproape periculos pentru ei.
De ce?
Poate că pur și simplu nu știu ceva?
Sau poate, dimpotrivă, știu.
În orice caz, viața reală are o proprietate extrem de neplăcută pentru propagandă: din când în când refuză să se conformeze scenariului scris pentru ea.
În cei peste trei decenii de independență, la Chișinău s-au schimbat președinți, guverne și majorități parlamentare. Au avut opinii diferite aproape în toate privințele. Dar, în pofida tuturor diferențelor politice, Republica Moldova a pledat consecvent pentru soluționarea pașnică și politică a conflictului transnistrean.
Așadar, aici, desigur, nu este vorba despre protejarea cuiva.
În spațiul postsovietic am văzut deja cum cetățenia rusă se transformă dintr-o legătură juridică între om și stat într-un instrument de presiune politică și șantaj asupra statelor vecine.
Mai întâi apar pașapoartele rusești.
Apoi — cetățenii ruși care trebuie „protejați”.
După care se constată că simpla existență a acestor cetățeni pe teritoriul unui stat vecin i-ar oferi Moscovei dreptul de a invoca anumite „interese speciale”.
Și, la un moment dat, se descoperă că pașapoartele au fost distribuite oamenilor, dar ostaticul acestei pașaportizări a devenit un stat întreg.
Mai departe — cum o fi.
Doar că această construcție are o mică problemă juridică. Pașaportul rusesc al unui locuitor din Tiraspol sau Rîbnița nu creează Federației Ruse niciun drept suveran asupra teritoriului Republicii Moldova.
Niciunul.
Suveranitatea, în general, nu poate fi dobândită prin distribuirea de pașapoarte cetățenilor unui stat vecin.
Dreptul internațional este ceva mai complicat decât biroul rusesc de pașapoarte.
De aceea, cuvintele lui Mihail Galuzin potrivit cărora, în cazul unei „agravări a situației”, Rusia va reacționa „hotărât și fără întârziere” merită o atenție deosebită.
Moscova decide singură ce înseamnă „agravare”. Tot ea stabilește momentul în care aceasta se produce. Tot ea decide cine este vinovat. Și tot ea își rezervă dreptul de a stabili când și în ce mod trebuie să reacționeze pe teritoriul altui stat.
Deosebit de grăitoare în acest context este menționarea Grupului Operativ al Trupelor Ruse. Aici, diplomația rusă poate că a spus ceva mai mult decât intenționa.
GOTR nu este un contingent de pacificatori. Este o formațiune militară rusă de ocupație, aflată ilegal pe teritoriul Republicii Moldova, fără acordul autorităților constituționale, care de ani de zile cer retragerea acesteia.
Iar dacă acum Moscova însăși leagă prezența acestei formațiuni de posibilitatea de a reacționa „hotărât” la o evoluție pe care tot ea o va considera inacceptabilă, devine și mai clar pentru ce, de fapt, se află aceste trupe acolo.
Nu mai puțin interesante sunt declarațiile despre „militarizarea forțată” a țării noastre și despre presupusa pregătire aproape pentru un război cu Federația Rusă.
Aici ar fi util să lăsăm geopolitica deoparte pentru un minut și pur și simplu să privim harta. Iar apoi — raportul dintre potențialele militare.
Imaginea unei „Republici Moldova militariste”, care se pregătește să atace Rusia pașnică și ortodox-tradiționalistă, poate exista doar în genul satirei politice.
Dar nici aici nu trebuie să existe o altă iluzie. Dacă totuși se pregătește o agresiune împotriva țării noastre, nimeni nu intenționează să o întâmpine cu mâinile în sân. Ne vom apăra țara prin toate mijloacele pe care le avem la dispoziție.
Și să nu existe iluzii la Moscova în această privință. Nu va fi puțin. Să-și amintească povestea cu „Kievul în trei zile”, care s-a transformat într-un război de ani de zile.
Motivele pentru care Moldova a început să trateze mai serios propria securitate nu trebuie căutate prea mult.
Important aici este să nu confundăm cauza cu efectul.
Moldova a început să acorde mai multă atenție propriei securități nu pentru că, într-o dimineață, cineva de la Bruxelles s-a trezit și a decis să o transforme într-un „cap de pod antirusesc”.
Această schimbare are o dată foarte concretă — 24 februarie 2022.
În acea zi, Federația Rusă a început un război de cucerire pe scară largă împotriva Ucrainei vecine. Tocmai acest război a schimbat percepțiile privind securitatea în întreaga Europă de Est.
Rachetele rusești au încălcat spațiul aerian al regiunii. Fragmente de rachete și drone au căzut pe teritoriul țării noastre. Iar o parte a teritoriului Republicii Moldova se află de decenii sub ocupație militară rusă.
În asemenea circumstanțe, modernizarea armatei nu este o dovadă de agresivitate. Este bun-simț elementar și obligația unui stat normal.
Nu poți mai întâi să dai foc casei vecinului, iar apoi să-i acuzi pe ceilalți vecini de intenții agresive doar pentru că au început să cumpere extinctoare.
Același lucru este valabil și pentru afirmațiile potrivit cărora teritoriul Moldovei ar fi folosit în interesul Forțelor Armate ale Ucrainei.
Ucraina este victima agresiunii ruse și vecinul nostru. Iar felul în care ne construim relațiile cu vecinul nostru este treaba noastră.
Rusia este astăzi, probabil, ultima țară care ar trebui să țină vecinilor lecții despre respectarea obligațiilor internaționale.
Un stat care a început un război de cucerire împotriva unei țări vecine, a ocupat o parte din teritoriul acesteia și a pus sub semnul întrebării însuși principiul inviolabilității frontierelor recunoscute internațional nu se află în cea mai convingătoare poziție pentru rolul de gardian al dreptului internațional.
Și aici ajungem la esențial.
Din Republica Moldova se construiește treptat imaginea unui stat ostil — lipsit de independență, controlat din exterior, militarizat și transformat de Occident într-un nou „cap de pod antirusesc”.
Retorica rusă față de Moldova reproduce tot mai fidel vocabularul cu care Moscova descria anterior Ucraina.
Iar asta deja nu mai este amuzant.
Pentru că vocabularul ne este foarte bine cunoscut:
„Conducere externă”.
„Proiect antirusesc”.
„Asuprirea rusofonilor”.
„Rusofobie”.
„Rescrierea istoriei”.
„Militarizare”.
„Amenințare la adresa Rusiei”.
Le-am mai auzit pe toate acestea. Și nu oriunde.
Ani la rând, tocmai din aceste cuvinte propaganda rusă a construit imaginea Ucrainei. Mai întâi a fost creată imaginea unui stat ostil. Apoi — a unui stat capturat de Occident. După aceea au apărut „protejarea rusofonilor”, „pământurile istorice”, „amenințarea la adresa securității Rusiei”.
Adăugați aici și Lebensraum — iar asocierile istorice devin deja cu totul neplăcute: de la Aloizovici până la bunicul din buncăr, distanța în retorică se dovedește mult mai scurtă decât ne-ar plăcea să credem.
Iar când decorurile au fost așezate definitiv, războiul împotriva statului vecin a devenit mult mai ușor de vândut propriei societăți drept o „autoapărare” forțată.
O parte separată a acestei construcții sunt discuțiile despre „rusofobie” și „rescrierea istoriei”. Orice dezacord cu mistificarea oficială a trecutului promovată de Kremlin este declarat rusofobie — după care parcă nu mai este necesar să fie discutate faptele istorice propriu-zise.
Dar refuzul de a numi ocupația sovietică „eliberare” nu este rusofobie.
A vorbi despre deportări, foamete, represiuni politice, asasinate în masă, distrugerea elitelor naționale, rusificare și sovietizare nu este rusofobie.
Cererea de retragere a trupelor ruse de ocupație de pe teritoriul propriei țări nu este nici ea rusofobie.
Este dreptul nostru la propria memorie istorică.
La fel de stranie pare încercarea de a prezenta Rusia drept protector indispensabil al cetățenilor rusofoni ai Republicii Moldova.
În anii de independență, țara noastră a demonstrat un nivel foarte ridicat de toleranță lingvistică și etnică. Limba rusă se aude liber pe străzile Chișinăului, în magazine, teatre, cinematografe, mass-media și în comunicarea cotidiană. Cetățenii rusofoni participă la alegeri, creează partide, instituții media și organizații obștești, ocupă funcții publice.
Și încă un mic detaliu la portretul acestei Moldove teribile, „agresive” și „rusofobe”: aici nu ești trimis la închisoare pentru o postare pe rețelele sociale. Și nici nu ești otrăvit cu „Noviciok” pentru disidență politică.
Poate tocmai de aceea înțelegerea noastră despre ce înseamnă „protecție” și de cine anume trebuie protejați oamenii diferă într-o oarecare măsură de cea de la Moscova.
Drepturile cetățenilor noștri sunt protejate de Constituția Republicii Moldova. Mai bine sau mai rău — de instanțele naționale, iar cu timpul vom rezolva și problemele de acolo. În sfârșit, și mai sigur, sunt protejate de sistemul european de protecție a drepturilor omului.
Nu au nevoie de niciun tutore extern suplimentar.
Rusia nu dobândește dreptul de tutelă asupra unei părți dintre cetățenii țării noastre doar pentru că acești cetățeni vorbesc în limba rusă.
Limba nu este un act de proprietate.
Iar combinația dintre cuvintele „protejarea rusofonilor” și „toate mijloacele disponibile” are o memorie istorică mult prea bună.
Rămâne ultima întrebare.
De ce se intensifică această retorică tocmai acum, dacă linia frontului se află într-adevăr departe de Moldova?
În primul rând, trebuie cumva încurajată administrația de ocupație de pe malul stâng. Pentru ea a fost pregătită o melodie nouă, dar cu aceleași versuri vechi: Rusia este unicul vostru protector, Chișinăul reprezintă o amenințare pentru voi, iar Occidentul intenționează să vă folosească într-un război străin.
În al doilea rând, pentru societatea rusă este desenată treptat imaginea unui alt stat vecin care, chipurile, și-a pierdut independența, s-a predat „conducerii externe” și se transformă într-o „a doua Ucraină”.
După ce ucrainenii au explicat Moscovei, destul de convingător, prețul iluziilor imperiale, iar „Kievul în trei zile” s-a transformat într-un război de ani de zile, se pare că nu le-a mai rămas decât să amenințe mica Moldovă, cu două milioane și jumătate de locuitori.
Desigur, amploarea adversarului nu mai este aceeași.
Dar pentru imaginea de televiziune, probabil, merge.
Iar clasei politice moldovenești îi este adresat un semnal vechi și foarte cunoscut: puteți fi independenți doar în limitele stabilite de Moscova.
La Moscova încă nu înțeleg că asta nu mai funcționează.
Dacă Moscova chiar vrea să demonstreze respect față de suveranitatea Republicii Moldova, rețeta este atât de simplă încât nu este nevoie nici măcar de o nouă doctrină de politică externă:
- să respecte frontierele noastre recunoscute internațional;
- să renunțe la limbajul amenințărilor;
- să-și retragă trupele ruse de ocupație aflate pe teritoriul țării fără acordul autorităților constituționale.
Și să recunoască cetățenilor Republicii Moldova un drept cât se poate de elementar — să-și decidă singuri viitorul, să-și aleagă cursul de politică externă, să-și înțeleagă propria istorie și să hotărască singuri cum își asigură securitatea țării.
Nimic revoluționar.
Asta se numește egalitate suverană a statelor.
Tot restul este ambalajul modern al unei foarte vechi flașnete imperiale.
P.S. Și, apropo, despre „protejarea cetățenilor și compatrioților”.
Probabil că cea mai serioasă amenințare pentru acești oameni apare tocmai atunci când Moscova decide, încă o dată, să-i „protejeze” de cineva.
Dacă Rusia chiar vrea să facă ceva util pentru ei, rețeta este și mai simplă: lăsați-i în pace.
Nu le insuflați ideea că țara în care trăiesc este dușmanul lor.
Nu alimentați ura față de propriul stat.
Nu transformați limba, cultura și pașapoartele lor în instrumente ale geopoliticii voastre imperiale.
Nu trebuie să-i salvați.
Lăsați-i pe acești oameni în pace și, credeți-ne, fără voi — aici totul va fi în regulă.
