Marile înfrângeri strategice nu sunt întotdeauna rezultatul unor confruntări militare. Uneori, ele se produc cu mult înainte ca armatele să capituleze, atunci când o mare putere începe să piardă controlul asupra regulilor ordinii politice pe care ea însăși a construit-o.
Istoria ultimelor decenii ale Imperiului Roman de Apus oferă o ilustrare sugestivă a acestui fenomen. Slăbită de crize interne și de declinul puterii sale militare, Roma ajunsese să negocieze cu liderii germanici nu doar pacea, ci și exercitarea autorității asupra unor teritorii imperiale. Cei care altădată trebuiau să accepte regulile Romei ajunseseră să participe la stabilirea lor. Imperiul continua să existe, împărații continuau să emită decrete, iar diplomația romană continua să încheie acorduri. Numai că raporturile reale de putere se schimbaseră fundamental.
În anul 451, generalul Flavius Aetius, unul dintre ultimii mari apărători ai Imperiului, a reușit să oprească înaintarea lui Attila în Galia, organizând o coaliție militară împotriva hunilor. Roma încă mai avea capacitatea de a rezista. Trei ani mai târziu însă, împăratul Valentinian al III-lea, temându-se de influența propriului comandant, l-a ucis cu mâna sa. Imperiul își elimina astfel unul dintre puținii oameni capabili să-i apere interesele strategice. În 455, împăratul însuși avea să fie asasinat, iar în 476 Imperiul Roman de Apus înceta să mai existe.
Desigur, istoria nu se repetă mecanic, iar America de astăzi nu este Imperiul Roman aflat în pragul prăbușirii. Există totuși o lecție care merită reținută: o mare putere începe să piardă nu neapărat atunci când este învinsă pe câmpul de luptă, ci când ajunge să gândească în termenii adversarului, să accepte regulile impuse de acesta și să numească această capitulare politică un succes diplomatic.
Nu trebuie să căutăm prea departe pentru a înțelege cât de actuală este această lecție. La 9 octombrie, Donald Trump a anunțat că a avut o discuție „extrem de reușită” cu Vladimir Putin, în urma căreia Rusia ar urma să livreze cantități importante de motorină pe piața americană și pe piețele internaționale. Mai mult, președintele american i-a mulțumit public lui Putin pentru această înțelegere.
Până nu demult, politica occidentală urmărea limitarea veniturilor Rusiei din exporturile energetice, tocmai pentru a reduce capacitatea Kremlinului de a finanța războiul împotriva Ucrainei. Astăzi, președintele Statelor Unite prezintă drept un succes perspectiva reluării unor tranzacții comerciale cu același Kremlin. Washingtonul pare dispus să ofere Moscovei noi oportunități economice tocmai într-un moment în care Kremlinul nu a reușit să obțină, pe câmpul de luptă, victoria pentru care a declanșat războiul.
După aproape cinci ani de război, bilanțul strategic al Kremlinului este departe de obiectivele urmărite la începutul invaziei. Rusia nu a cucerit Kievul, nu a reușit să desființeze statul ucrainean și nici să instaleze la conducerea acestuia un regim-marionetă, după modelul celui impus de Uniunea Sovietică în Afganistan în 1979. Dimpotrivă, rezistența Ucrainei, sprijinită militar, financiar și politic de Occident, a demonstrat limitele puterii militare ruse și a transformat ceea ce Kremlinul își imaginase a fi un Blitzkrieg într-un război de uzură, cu costuri enorme.
Se conturează astfel unul dintre cele mai importante paradoxuri strategice ale actualului conflict: Rusia, incapabilă să-și atingă obiectivele inițiale printr-o victorie militară asupra Ucrainei, ar putea obține un succes politico-diplomatic în raport cu Statele Unite, dacă Washingtonul ajunge să accepte, fie și parțial, logica Kremlinului potrivit căreia teritoriile ocupate prin forță și suveranitatea unui stat independent pot deveni obiectul unei negocieri între marile puteri.
Într-un asemenea scenariu, miza nu ar mai fi doar condițiile încheierii războiului din Ucraina, ci însăși credibilitatea ordinii internaționale pe care Statele Unite au contribuit decisiv să o construiască și să o apere după 1945.
Ultimele declarații ale lui Donald Trump despre Volodimir Zelenski, inclusiv insistența asupra organizării alegerilor prezidențiale în Ucraina, ridică o întrebare care depășește cu mult preocuparea declarată pentru respectarea principiilor democratice.
Este vorba, într-adevăr, despre grija pentru democrația ucraineană sau despre încercarea de a înlocui un președinte care refuză să capituleze în fața Moscovei cu un alt lider, dispus să accepte condițiile Kremlinului?
Logica elementară sugerează că miza acestor presiuni nu are nimic de-a face cu legitimitatea democratică a lui Zelenski, ci cu eliminarea lui ca obstacol în calea unei capitulări prezentate drept pace. Și nu doar a Ucrainei. Pentru că un acord care ar transforma cuceririle teritoriale obținute prin agresiune în avantaje politice recunoscute internațional ar avea consecințe asupra securității întregii Europe de Est – de la Republica Moldova și România până la Polonia și statele baltice.
Faptul că Donald Trump pune la îndoială legitimitatea democratică a lui Volodimir Zelenski, dar nu pare să aibă aceleași îndoieli în privința lui Vladimir Putin, trădează o ipocrizie politică greu de disimulat. Or, democrația nu poate fi un criteriu de legitimitate aplicat selectiv, în funcție de rezervele de petrol și gaze ale statului al cărui conducător este evaluat.
Dacă îi evaluăm pe cei doi președinți după aceleași standarde ale democrației constituționale, diferența dintre situațiile lor devine evidentă. V. Zelenski a ajuns la putere în 2019, în urma unor alegeri prezidențiale autentice, în care l-a învins pe președintele în exercițiu, Petro Poroșenko, obținând peste 73% din voturi în turul al doilea. Scrutinul a fost monitorizat de observatori internaționali, inclusiv de OSCE, care au confirmat caracterul său competitiv. În Ucraina, un președinte în exercițiu a pierdut alegerile, a recunoscut rezultatul și a predat puterea adversarului său politic.
În Rusia, lucrurile au evoluat cu totul altfel. Vladimir Putin n-a ajuns la conducerea statului în urma unei competiții electorale, ci printr-o manevră de culise, când Boris Elțîn l-a desemnat drept succesor și, prin propria demisie, i-a transmis de facto puterea prezidențială.
De atunci, mecanismele constituționale au fost adaptate succesiv, astfel încât înlăturarea sa de la putere să devină practic imposibilă. În 2008, când Constituția nu-i mai permitea un al treilea mandat prezidențial consecutiv, Putin a recurs la o rocadă politică aproape caricaturală cu Dmitri Medvedev. Acesta din urmă a devenit președinte, iar Putin a ocupat funcția de prim-ministru. Patru ani mai târziu, cei doi au făcut schimb de funcții în sens invers: Putin a revenit la Kremlin, iar Medvedev a devenit prim-ministru.
În 2020, Putin a promovat o reformă constituțională prin care, după o rețetă cunoscută a regimurilor africane, mandatele sale prezidențiale anterioare au fost eliminate din calculul limitelor constituționale. Operațiunea, cunoscută în Rusia sub denumirea de „обнуление” – resetarea mandatelor – i-a deschis posibilitatea de a rămâne la putere până în 2036. Deocamdată, doar până atunci.
În cei peste 25 de ani de dominație politică a lui Putin, competiția democratică a fost sufocată metodic, iar adversarii politici ai Kremlinului au fost asasinați, reduși la tăcere sau împinși în exil. Boris Nemțov, unul dintre cei mai cunoscuți opozanți ai Kremlinului, a fost asasinat în 2015, la câteva sute de metri de Kremlin. Aleksei Navalnîi, principalul adversar politic al lui Putin din ultimii ani, a fost ucis în februarie 2024 într-o pușcărie din regiunea arctică. Vladimir Kara-Murza a supraviețuit unor tentative de otrăvire, a fost ulterior încarcerat, iar în august 2024 a fost eliberat în cadrul unui schimb de deținuți.
Nici alegerile prezidențiale din 2024 nu au făcut excepție de la aceeași logică a uzurpării de facto a puterii. Boris Nadejdin, politicianul care încercase să participe la scrutin cu un mesaj explicit împotriva războiului, nu a fost admis în cursă, iar în august 2026 a părăsit Rusia, pe fondul presiunilor exercitate asupra opoziției.
Aceeași logică s-a manifestat și la alegerile parlamentare din septembrie 2026. Partidul liberal „Iabloko”, una dintre ultimele formațiuni de opoziție care se pronunțau deschis împotriva războiului din Ucraina, a fost exclus din cursa electorală printr-o hotărâre a Curții Supreme, la mai puțin de două săptămâni după înregistrarea listei sale de candidați.
Și tocmai aici apare surprinzătoarea contradicție a momentului. Legitimitatea președintelui ales într-o competiție democratică autentică este pusă sub semnul întrebării, în timp ce Führerul noului Reich rusesc, cu mâinile murdare de sânge până la coate, este tratat ca un interlocutor privilegiat în negocierile privind viitorul Ucrainei.
Desigur, mandatul democratic obținut de Zelenski în 2019 nu justifică amânarea nelimitată a alegerilor. Dar Ucraina se află sub lege marțială, milioane de cetățeni sunt refugiați, o parte a teritoriului este ocupată, iar alte regiuni sunt supuse bombardamentelor. Să ne amintim că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, nici Marea Britanie nu a organizat alegeri generale. Scrutinul prevăzut pentru 1940 a fost amânat până în 1945, fără ca cineva să poată susține serios că, din acest motiv, Winston Churchill devenise un dictator. Or, democrația nu înseamnă simpla organizare periodică a unui scrutin, ci existența condițiilor în care cetățenii își pot exprima liber voința și pot schimba efectiv puterea.
Ucrainenii au tot dreptul să fie nemulțumiți de Zelenski, să-i critice deciziile și să-i conteste guvernarea. Dar dreptul de a decide cine conduce Ucraina aparține exclusiv ucrainenilor, nu unei puteri străine. Suveranitatea nu înseamnă loialitate față de un președinte, ci față de dreptul unei națiuni de a-și hotărî singură destinul. Iar adevărata forță a unei națiuni se vede atunci când, dincolo de disputele sale interne, înțelege că există principii care trebuie apărate indiferent cine se află la putere.
Cu numai patru decenii în urmă, un alt președinte republican, Ronald Reagan, avea o înțelegere cu totul diferită a rolului Americii în lume. În 1983, el a numit Uniunea Sovietică „imperiul răului”. Nu era doar o formulă retorică a Războiului Rece. Era expresia unei viziuni politice în care confruntarea dintre Occident și totalitarismul sovietic nu se reducea la o competiție pentru teritorii, resurse sau sfere de influență. Era și o confruntare între două concepții despre libertate, despre drepturile omului și despre dreptul popoarelor de a-și decide singure destinul.
Reagan a înțeles că puterea Americii nu se măsura exclusiv în numărul focoaselor nucleare, în dimensiunea economiei sau în superioritatea tehnologică. Ea se sprijinea și pe capacitatea Statelor Unite de a reprezenta o alternativă politică și morală la sistemul sovietic. De aceea, în iunie 1987, în fața Porții Brandenburg, i-a cerut lui Mihail Gorbaciov să dărâme Zidul Berlinului. Nu i-a propus o tranzacție imobiliară pentru împărțirea orașului și nici nu a negociat cât din libertatea germanilor putea fi sacrificată în schimbul unor relații mai confortabile cu Moscova. A cerut înlăturarea unui simbol al dominației sovietice asupra Europei.
Desigur, Reagan n-a provocat de unul singur prăbușirea Uniunii Sovietice. Criza internă a sistemului și reformele lui Gorbaciov au avut un rol determinant. Dar politica sa a contribuit la sfârșitul dominației sovietice asupra Europei de Est și a reafirmat un principiu fundamental: pacea durabilă nu poate fi construită pe acceptarea dreptului celor puternici de a dispune de cei slabi.
Aici se află adevărata dimensiune istorică a dilemei cu care se confruntă astăzi nu doar Washingtonul, ci și întreaga lume liberă. O Americă ce a contribuit decisiv la destrămarea ordinii imperiale sovietice riscă, prin concesii făcute în numele unei păci iluzorii, să legitimeze instaurarea unei noi ordini imperiale, întemeiate pe vechiul principiu potrivit căruia marile puteri au dreptul să decidă soarta națiunilor mai mici.
Iar aici analogia cu prăbușirea Imperiului Roman de Apus capătă un sens mai profund. Imperiile nu se prăbușesc neapărat în ziua în care își pierd ultima bătălie. Uneori, momentul decisiv vine mult mai devreme, atunci când conducătorii lor încep să sacrifice principiile și alianțele care le-au asigurat puterea, convinși că astfel obțin un avantaj imediat. Putin nu are nevoie să cucerească Washingtonul. Este suficient ca Washingtonul să înceapă să privească Ucraina prin ochii Kremlinului. Iar aceasta ar putea fi cea mai importantă victorie strategică a lui Putin: nu înfrângerea militară a Americii, ci renunțarea ei la principiile care au făcut-o puternică.
Rusia a pierdut, de facto, războiul strategic împotriva Ucrainei, chiar dacă războiul militar continuă. Cu toate acestea, Kremlinul pare să fi obținut un succes pe un alt front: a reușit să deplaseze centrul dezbaterii de la responsabilitatea agresorului către concesiile cerute victimei. Presiunile par să se concentreze nu asupra celui care a declanșat războiul, ci asupra celui care încearcă să-și apere țara. În loc să se discute despre retragerea trupelor ruse de pe teritoriul unui stat independent, dezbaterea se concentrează tot mai insistent asupra teritoriilor pe care Ucraina ar trebui să le cedeze pentru a obține o pace iluzorie. Și, poate cel mai grav, începe să se contureze ideea că viitorul Ucrainei ar putea fi negociat între Washington și Moscova, iar Kievului i-ar reveni doar rolul de a accepta rezultatul.
Nu susțin că America ar fi devenit un aliat al Rusiei. Ar fi o afirmație exagerată și nedreaptă față de milioanele de americani, față de instituțiile și politicienii care continuă să sprijine Ucraina. America nu se reduce la Donald Trump, după cum nici politica americană nu poate fi redusă la declarațiile unui singur președinte. De altfel, un ultim sondaj POLITICO arată că nemulțumirea unei părți importante a electoratului american este atât de profundă, încât nici încheierea războiului cu Iranul, nici reducerea prețurilor la carburanți nu i-ar determina pe majoritatea respondenților să fie mai dispuși să voteze pentru republicani la alegerile din noiembrie. Societatea americană își păstrează propriile mecanisme de evaluare și sancționare democratică a puterii.
Nu întâmplător, într-un articol publicat la 12 octombrie în The Atlantic, Anne Applebaum atrage atenția asupra apropierii de lungă durată a lui Trump de Rusia, a atitudinii sale ostile față de aliații europeni și asupra unei concluzii tot mai greu de ignorat: democrațiile europene nu-și mai pot construi securitatea pornind de la premisa că Statele Unite vor rămâne, în orice împrejurare, garantul lor de încredere.
Applebaum merge însă mult mai departe. În interpretarea sa, politica actualei administrații nu mai urmărește atât obținerea păcii, cât constrângerea Ucrainei să capituleze, salvarea economiei ruse și deschiderea unor oportunități de afaceri pentru persoane apropiate lui Trump. Concluzia autoarei este de o severitate neobișnuită: „Another lesson: This administration is for sale.” („O altă lecție: această administrație este de vânzare.”)
Este puțin probabil ca Donald Trump să ajungă vreodată să înțeleagă că adevărata putere a unui președinte nu se măsoară prin capacitatea de a constrânge un partener mai vulnerabil să accepte voința celui mai puternic, ci prin capacitatea de a anticipa consecințele propriilor decizii. Este ușor să declari pacea atunci când nu tu vei trăi sub amenințarea următorului război, mai ales dacă înțelegerea negociată astăzi pe seama Ucrainei riscă să devină mâine precedentul după care vor fi decise destinele altor națiuni aflate în vecinătatea unor puteri cu ambiții imperiale.
Pentru Republica Moldova, acest pericol nu este o ipoteză geopolitică îndepărtată, ci o realitate pe care o cunoaștem de peste trei decenii. Avem deja trupe ruse staționate ilegal pe teritoriul nostru, o regiune separatistă menținută în afara controlului autorităților constituționale și experiența unei presiuni constante prin care Moscova a încercat să transforme vulnerabilitățile statului moldovean în instrumente de influență politică.
Dacă principiul integrității teritoriale a Ucrainei poate fi relativizat în numele unei păci negociate între marile puteri, ce garanție există că același raționament nu va fi aplicat, într-o zi, și Republicii Moldova? Dacă ocupația militară poate produce drepturi politice, iar agresiunea poate fi recompensată prin recunoașterea unor sfere de influență, atunci problema transnistreană riscă să fie privită nu ca o încălcare a suveranității Republicii Moldova, ci ca un dosar asupra căruia Moscova ar avea un drept special de decizie.
Pentru Republica Moldova, miza războiului din Ucraina depășește solidaritatea firească față de un popor agresat. Este vorba despre principiile juridice și politice de care depinde însăși securitatea noastră. O pace care ar recunoaște Rusiei dreptul de a decide viitorul vecinilor săi nu ar încheia pur și simplu un război. Ar crea un precedent periculos pentru toate statele aflate în umbra unor ambiții imperiale.
Republica Moldova este un stat mic, cu vulnerabilități de securitate evidente și cu o neutralitate constituțională pe care prea mulți continuă să o confunde cu o garanție de protecție. Or, neutralitatea nu ne apără prin simplul fapt că este înscrisă în Constituție. După cum nici parteneriatele internaționale, oricât de importante ar fi, nu pot substitui capacitatea statului de a-și proteja teritoriul, instituțiile și cetățenii.
Avem nevoie de parteneri puternici, de aprofundarea integrării europene și de investiții serioase în propria securitate. Dar, înainte de toate, trebuie să înțelegem că responsabilitatea pentru apărarea independenței Republicii Moldova ne aparține. Nu trebuie să renunțăm la prieteni. Trebuie să renunțăm la iluzia că prietenii ne vor apăra întotdeauna, indiferent de propriile lor interese.
Nu știu cum se va încheia această etapă a războiului și nici ce fel de pace va rezulta din negocierile actuale. Există însă riscul ca Rusia să obțină la masa negocierilor recunoașterea unor avantaje pe care nu a reușit să le impună definitiv pe câmpul de luptă.
Rusia nu a reușit să îngenuncheze Ucraina, dar riscă să învingă Statele Unite. Nu prin superioritate militară, ci determinând Washingtonul să accepte logica potrivit căreia agresiunea poate fi recompensată, iar soarta statelor mai mici poate fi negociată între cei puternici.
Ar fi o ironie amară a istoriei ca America, după ce a contribuit decisiv la sfârșitul dominației sovietice asupra Europei de Est, să ajungă să legitimeze, în numele păcii, tocmai principiile pe care le-a combătut vreme de decenii.
Iar pentru a înțelege cât de concrete sunt ambițiile Moscovei, este suficient să privim condițiile pe care Kremlinul încearcă să le impună în negocierile privind Ucraina.
În mai 2025, agenția Reuters relata, citând trei surse ruse familiarizate cu negocierile de pace, că Vladimir Putin solicita garanții scrise din partea puterilor occidentale privind oprirea extinderii NATO spre est. Mai exact, Kremlinul urmărea excluderea posibilității de aderare la Alianță a Ucrainei, Republicii Moldova, Georgiei și a altor foste republici sovietice.
Această revendicare nu privește doar extinderea NATO. Ea exprimă pretenția Rusiei de a decide unde se termină suveranitatea vecinilor săi și unde începe ceea ce Kremlinul continuă să considere propriul spațiu imperial.
Pentru Republica Moldova, faptul că numele nostru apare explicit printre statele vizate de asemenea pretenții ar trebui să fie suficient pentru a înțelege gravitatea situației. Ar fi o imprudență să credem că problema ne privește doar în eventualitatea unei aderări la NATO. Nu apartenența la o alianță este adevărata miză, ci libertatea noastră de a ne decide propriul viitor.
Istoria nu își ascunde întotdeauna avertismentele. Uneori, ni le pune în față sub forma unor documente diplomatice sau a unor declarații oficiale. Iar atunci când refuzăm să le înțelegem, ni le repetă prin războaie.
Fericite sunt popoarele care știu să citească semnele istoriei înainte ca ele să devină propriul lor destin.
