Există o limită dincolo de care legea nu ne mai poate spune cum trebuie să ne purtăm. Ea ne poate arăta ce avem voie să facem, dar nu și ce se cuvine să facem. Între aceste două repere se întinde întregul teritoriu al conștiinței morale. Iar caracterul unui om se dezvăluie tocmai atunci când, deși legea îi îngăduie să păstreze un avantaj, el trebuie să hotărască singur dacă este demn să profite de el.
Cazul Herman von Hebel ilustrează aproape didactic această distincție. La 15 octombrie, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională reglementarea legislativă care a făcut posibilă numirea sa în funcție. Hotărârea nu a atras însă anularea actului individual de numire, astfel încât, din punct de vedere juridic, domnul von Hebel își exercită în continuare mandatul.
La scurt timp după pronunțarea hotărârii, deputatul PAS Dorian Istratii, invitat în studioul TV8, anunța cu dispreț nedisimulat că decizia Curții nu afectează mandatul lui von Hebel și că activitatea sa va continua. Sincer să fiu, m-a surprins ușurința cu care o hotărâre a Curții Constituționale este tratată de o persoană ținută, prin însăși funcția pe care o exercită, de obligația loialității constituționale, ca o bucată de hârtie igienică, bună doar de aruncat la coșul de gunoi.
Pentru a înțelege de unde vine acest dispreț față de o hotărâre a Curții Constituționale, trebuie să vedem mai întâi ce a decis, de fapt, Curtea și, mai ales, ce a lăsat nerezolvat.
Aș începe cu o întrebare care, cel puțin pentru mine, rămâne fără răspuns: de ce autorii sesizării s-au limitat la contestarea prevederilor articolului 6 alin. (5¹) din Legea nr. 65 din 30 martie 2023 și ale articolului 6 alin. (5¹) din Legea nr. 252 din 17 august 2023, fără a solicita și controlul constituționalității hotărârii Parlamentului prin care Herman von Hebel a fost numit în funcție?
La fel de neclar este de ce Curtea Constituțională nu a extins controlul asupra actului individual de numire, având în vedere legătura directă dintre hotărârea de numire și dispozițiile legislative declarate neconstituționale.
În drept există următorul principiu: quod nullum est, nullum producit effectum – ceea ce este nul nu poate produce efecte juridice. Desigur, neconstituționalitatea unei norme legislative nu echivalează în toate situațiile cu nulitatea automată a actelor individuale adoptate în temeiul ei. Dar tocmai în asemenea situații este esențial ca instanța constituțională să clarifice raportul juridic dintre norma declarată neconstituțională și actele adoptate în temeiul acesteia, astfel încât supremația Legii fundamentale să nu rămână o simplă declarație de principiu.
Curtea a declarat neconstituționale prevederile articolului 6 alin. (5¹) din Legea nr. 65 din 30 martie 2023 și ale articolului 6 alin. (5¹) din Legea nr. 252 din 17 august 2023, reținând încălcarea exigențelor articolului 74 alin. (1) din Constituție privind adoptarea legilor organice după cel puțin două lecturi. Cu alte cuvinte, Curtea a invalidat aceste prevederi pentru un viciu de procedură, fără să examineze dacă modificarea mecanismului de numire a membrilor Comisiei de evaluare a procurorilor este, în sine, compatibilă cu principiile statului de drept.
De asemenea, Curtea nu a dispus revigorarea reglementărilor anterioare modificării, lăsând astfel deschisă problema normelor aplicabile după declararea neconstituționalității. Ar fi fost firesc ca această problemă să fie clarificată chiar în dispozitivul hotărârii. În aceste condiții, Parlamentul ar putea interveni din nou și adopta o reglementare cu un conținut identic, de această dată cu respectarea procedurii constituționale. Și, formal, hotărârea Curții ar fi respectată.
În acest caz, care sunt efectele reale ale hotărârii Curții Constituționale? Cum i-aș explica unui student la drept care este valoarea de principiu a acestei hotărâri? Ce anume ar trebui să înțeleagă din ea despre supremația Constituției și limitele puterii legislative? Ar deveni oare aceeași soluție legislativă constituțională prin simpla ei readoptare, de această dată cu respectarea cerinței celor două lecturi, inclusiv a obligației de dezbatere efectivă?
O altă întrebare, nu mai puțin importantă, este ce lecție ar trebui să învețe din această hotărâre cei care guvernează astăzi și cei care vor guverna mâine? Doar faptul că Parlamentul este obligat să respecte procedurile legislative? Cam subțire. Dacă am aplica aceste exigențe cu aceeași rigoare întregii activități legislative, bănuiesc că nu puține dintre legile adoptate de Parlament ar avea dificultăți serioase să treacă testul constituționalității procedurale.
În cadrul briefingului de presă, președinta Curții Constituționale a menționat, în treacăt, criticile formulate de Comisia de la Veneția cu privire la modificarea mecanismului de numire. Cu toate acestea, Curtea a declarat neconstituționale prevederile contestate exclusiv pentru încălcarea procedurii legislative, fără a tranșa problema constituționalității de fond a soluției adoptate de Parlament.
Astfel, a rămas fără răspuns întrebarea esențială privind limitele constituționale ale puterii legislative: în ce măsură îi este permis Parlamentului să modifice regulile unei proceduri de numire într-o funcție publică, în timp ce aceasta se află deja în derulare, după ce constată că persoana pe care dorește să o promoveze nu întrunește majoritatea de voturi cerută de lege?
Nu intră o asemenea practică în contradicție cu un principiu fundamental al statului de drept: patere legem quam ipse fecisti – respectă legea pe care tu însuți ai făcut-o?
Nu voi insista asupra acestor subtilități juridice. Ele merită, bineînțeles, o analiză separată, dar într-un alt context. Ceea ce mă interesează aici este însă o chestiune de altă natură, care începe acolo unde argumentele juridice nu mai sunt suficiente: dacă valoarea morală a unei conduite nu se măsoară exclusiv prin conformitatea ei cu legea, ci și prin principiile care o determină, ce se întâmplă atunci când cele două intră în contradicție?
Există împrejurări în care respectarea formală a legii este suficientă pentru a evita o sancțiune juridică, dar insuficientă pentru a salva onoarea celui care se prevalează de ea. Această distincție devine cu atât mai importantă atunci când vorbim despre un om învestit cu autoritatea de a evalua integritatea altora.
Un evaluator al integrității care a beneficiat de o intervenție legislativă „cu dedicație”, unanim contestată, declarată ulterior neconstituțională, se confruntă cu o contradicție morală fundamentală: cu ce autoritate poate cineva pretinde altora standarde de conduită care depășesc simpla respectare a legii, dacă, atunci când este vorba despre propria persoană, consideră suficientă invocarea legalității formale?
Montesquieu considera că republicile au nevoie de ceva ce nicio lege nu poate produce prin simpla sa existență: virtutea politică – la vertu politique. În limbajul juridic contemporan, această exigență își găsește un anumit corespondent în principiul bunei-credințe. Nu era vorba despre virtute în sensul convențional al moralității private, ci despre o calitate civică fundamentală: respectul pentru legi, atașamentul față de binele comun și capacitatea de a pune interesul public mai presus de propriile avantaje.
Cu alte cuvinte, nu este suficient să pretinzi virtute de la ceilalți. Trebuie să fii capabil să o practici tu însuți, mai ales atunci când aceasta presupune renunțarea la propriile avantaje.
Au trecut aproape trei secole de când Montesquieu a formulat această idee. Între timp, constituționalismul a evoluat, instituțiile au devenit mai sofisticate, iar mecanismele de control al puterii s-au perfecționat. Și totuși, o limită fundamentală a rămas aceeași: nicio arhitectură instituțională, oricât de bine concepută, nu poate suplini absența bunei-credințe a celor chemați să-i dea viață.
Fără îndoială, din punct de vedere strict juridic, domnul von Hebel nu este obligat să demisioneze. Hotărârea Curții Constituționale nu produce automat un asemenea efect. Actul individual de numire nu a fost anulat, iar situația mandatului său trebuie analizată distinct de neconstituționalitatea normei care a permis adoptarea acestuia. Dar absența unei obligații juridice de a demisiona nu înseamnă și absența unei responsabilități morale de a o face.
Revin astfel la paradoxul moral al acestei situații: cu ce autoritate morală poate cineva să evalueze integritatea altora, pretinzându-le standarde de conduită care depășesc simpla respectare a legii, dacă, atunci când este vorba despre propria persoană, consideră că legalitatea formală este suficientă pentru a justifica păstrarea unui avantaj obținut în împrejurări care ridică serioase semne de întrebare din perspectiva principiilor fundamentale ale bunei-credințe?
Cu ce autoritate morală le mai putem explica viitorilor judecători, aflați pe băncile Institutului Național al Justiției, că legea trebuie aplicată imparțial, fără privilegii și fără excepții croite pentru anumite persoane?
Cum le mai putem vorbi despre principiul din dreptul roman iura non in singulas personas, sed generaliter constituuntur – legile nu se fac pentru persoane determinate, ci pentru a stabili reguli generale – dacă tocmai cei care adoptă legile par să uite această distincție fundamentală atunci când respectarea ei nu le mai convine?
Cu ce autoritate morală le mai putem cere procurorilor evaluați de domnul von Hebel să nu instrumenteze dosare la comandă pentru a avansa în carieră, să nu aplice legea „cu dedicație”, în funcție de interesele momentului, și să nu urmărească obținerea unor soluții prestabilite, indiferent de probele administrate, din moment ce regulile de numire a celor chemați să le evalueze integritatea au fost modificate chiar în timpul procedurii, pentru a face posibilă numirea unui anumit candidat?
Or, întreaga filosofie a evaluării extraordinare a magistraților pornește de la premisa că integritatea presupune standarde de conduită care depășesc simpla conformitate cu legea. Un judecător sau un procuror poate să nu fi încălcat, cel puțin în mod demonstrabil, nicio normă juridică și, totuși, anumite comportamente, relații sau avantaje de care a beneficiat să ridice întrebări legitime privind integritatea sa.
De ce aceeași exigență nu ar trebui aplicată și celor care îi evaluează?
În cazul lui Herman von Hebel, această întrebare este deosebit de pertinentă, deoarece modificarea legislativă care a permis numirea sa a intervenit după ce candidatura sa nu întrunise majoritatea de voturi cerută de lege. În loc să respecte rezultatul procedurii, majoritatea parlamentară a modificat regulile, reducând pragul necesar pentru numire de la 61 la 51 de voturi. Din perspectiva principiilor morale, cu ce se deosebește această logică de aceea a unui procuror care, neavând probe suficiente pentru a obține o condamnare, încearcă să le fabrice pentru a ajunge la rezultatul dorit sau care, dimpotrivă, închide ochii în fața unor probe evidente atunci când persoana vizată este suficient de influentă pentru a beneficia de un tratament privilegiat?
Nu știm dacă domnul von Hebel a inspirat personal această fraudă legislativă, dar, cu certitudine, el nu putea să nu cunoască împrejurările în care a avut loc numirea sa. Modificarea legii, controversa publică și votul Parlamentului nu au fost evenimente ascunse. Cu toate acestea, a acceptat funcția și avantajele materiale asociate ei. Astfel, este legitim să ne întrebăm în ce măsură beneficiile personale ale funcției au cântărit în raport cu exigențele de integritate pe care instituția sa este chemată să le aplice altora.
Până la urmă, responsabilitatea principală pentru această manipulare legislativă revine celor care au votat modificarea legii. Dar acest lucru nu îl absolvă pe beneficiarul direct al intervenției legislative de responsabilitatea morală pentru acceptarea avantajului astfel obținut. O persoană cu adevărat integră nu ar fi acceptat să fie numită într-o funcție în asemenea circumstanțe, chiar dacă, din punct de vedere formal, legea îi permitea acest lucru.
În țara de origine a domnului von Hebel, jurnaliștii i-ar fi adresat, probabil, o întrebare mult mai importantă decât aceea dacă legea îl obligă să plece: nu consideră că ar fi cazul să demisioneze din proprie inițiativă? Nu pentru că legea l-ar constrânge să o facă, ci pentru că propria conștiință i-ar cere să facă acest gest.
În altă ordine de idei, conștiința nu se măsoară doar prin ceea ce ești dispus să faci pentru tine, ci și prin capacitatea de a înțelege ce preț plătesc alții pentru avantajele tale.
Și-a pus oare Herman von Hebel, măcar pentru o clipă, problema prejudiciului de imagine pe care această aventură legislativă l-a provocat majorității parlamentare care i-a făcut posibilă numirea? S-a gândit ce consecințe ar putea avea pentru credibilitatea unei reforme a justiției care, și fără acest scandal, se confruntă cu un deficit considerabil de încredere publică?
Îmi vine în minte filmul american The Judge din 2014, în care Robert Duvall interpretează rolul unui judecător în vârstă, Joseph Palmer, acuzat de omor. Fiul său, un avocat strălucit, descoperă că tatăl suferă de cancer și că tratamentul îi afectase memoria. Această împrejurare ar fi putut constitui un argument important în apărarea sa. Judecătorul refuză însă să își construiască apărarea pe propria boală, conștient că astfel ar putea pune sub semnul întrebării validitatea hotărârilor pe care le pronunțase de-a lungul timpului. În cele din urmă, este condamnat la patru ani de închisoare.
Pentru acel judecător, credibilitatea justiției și încrederea oamenilor în hotărârile sale cântăreau mai mult decât propria libertate.
Este, desigur, o poveste cinematografică. Dar ea ilustrează o exigență morală cât se poate de reală: există împrejurări în care un om trebuie să renunțe la un avantaj personal nu pentru că legea îl obligă, ci pentru că acceptarea lui ar compromite valorile pe care pretinde că le slujește.
S-a gândit vreodată domnul von Hebel cine va plăti factura politică și electorală pentru matrapazlâcul legislativ prin care a fost instalat în această funcție? Pentru că, în timp ce dânsul își va încasa în continuare salariul gras, factura politică o va achita partidul de guvernământ, iar costul mult mai grav – pierderea încrederii în instituții și în reforma justiției – va fi suportat de întreaga societate moldovenească.
Cât cântărește binele comun al moldovenilor pentru Herman von Hebel? Cât contează pentru el credibilitatea instituțiilor noastre, încrederea societății în justiție și consecințele pe care propriile sale decizii le pot avea asupra unei reforme de care depinde viitorul acestei țări?
Mai există însă un aspect, destul de delicat, despre care nu pot să nu vorbesc.
În relația dintre unii experți internaționali și societățile cărora vin să le ofere asistență se manifestă uneori o formă subtilă de superioritate și autosuficiență, care pornește de la convingerea că simpla deținere a cetățeniei unui stat membru al Uniunii Europene, chiar și în absența unor virtuți profesionale deosebite, îți conferă, aproape de la sine, autoritatea de a le da altora lecții despre statul de drept, bună-credință și integritate.
Controversele care au marcat mandatul lui Herman von Hebel la Curtea Penală Internațională, inclusiv anularea de către instanță a unor decizii adoptate în cadrul reformei conduse de el, arată de ce experiența într-o funcție internațională nu trebuie confundată cu o garanție de profesionalism. Iar circumstanțele numirii sale în Comisia de evaluare a procurorilor, prin fraudarea regulilor, chiar în timpul procedurii, ridică întrebări legitime și cu privire la integritatea sa.
Avem toată recunoștința pentru cei care vin să ne ajute să construim instituții mai puternice și mai credibile. Dar între respectul pe care îl datorăm celor care ne oferă asistență și râsul ostentativ cu care Herman von Hebel a întâmpinat întrebarea dacă intenționează să demisioneze există totuși o distanță. Și nu una lipsită de semnificație.
Refuz să accept această mentalitate colonială, potrivit căreia moldovenii ar fi niște aborigeni cărora un misionar venit din Occident trebuie să le predea primele lecții despre statul de drept. Cu toate problemele sale, Republica Moldova aparține aceleiași civilizații și aceleiași culturi juridice europene ca țările din care provin experții internaționali plătiți să ne ajute la consolidarea instituțiilor noastre.
Avem o istorie dramatică, marcată nu doar de secole de dominație și de politici coloniale rusești brutale, ci și de o luptă îndelungată pentru democrație, demnitate și dreptul de a ne hotărî singuri destinul.
La rândul meu, am lucrat câțiva ani la rând în Asia Centrală și am învățat, inclusiv de la colegii mei europeni, o lecție fundamentală: cei care vin să contribuie la reformarea instituțiilor altor țări trebuie să manifeste aceeași responsabilitate pentru consecințele propriilor decizii și să respecte aceleași standarde de integritate pe care le-ar respecta dacă ar fi vorba despre instituțiile din propria țară. Nu este o exigență excesivă. Este minimul respect pe care îl datorezi unei societăți care ți-a încredințat o asemenea misiune.
Iar când misiunea este să judeci integritatea altora, această responsabilitate devine cu atât mai mare. Cine acceptă să evalueze integritatea judecătorilor și procurorilor nu poate considera că standardele pe care le pretinde acestora încetează să mai fie opozabile propriei persoane. Autoritatea morală a unui evaluator nu decurge din pașaportul pe care îl deține sau din mandatul internațional pe care îl invocă. Ea se câștigă prin propria conduită.
Astfel, problema nu este doar dacă Herman von Hebel poate continua legal să își exercite mandatul. Problema este că menținerea sa în funcție, în circumstanțele create de hotărârea Curții Constituționale, subminează însăși credibilitatea instituției în care activează.
Iată de ce, dincolo de orice argument juridic privind legalitatea mandatului său, ar fi firesc ca Herman von Hebel să găsească în propriile principii de integritate suficiente motive pentru a se retrage din această funcție.
Integritatea nu poate funcționa într-un singur sens. Nu poți cere altora să răspundă pentru aparențele de lipsă de integritate, în timp ce consideri că propriile aparențe nu merită nici măcar o explicație.
Iar atunci când această exigență este relativizată, soluția nu poate fi redusă la constatarea că „legea îți permite să rămâi în funcție”. Pentru că legea poate să-ți protejeze mandatul și salariul.
Nu poate însă să-ți garanteze respectul celor în privința cărora îl exerciți.
