Jurnalistul Nicolae Chicu: „Europa e într-o tranziție. De la dividendul păcii… la economie de război. Dividendul păcii, adică beneficiile economice și sociale rezultate din reducerea cheltuielilor militare după războiul rece, când țările europene au mizat pe o lume stabilă, protejată de America. Dar această iluzie a fost spulberată… Mai întâi agresiunea regimului Putin, iar apoi revenirea lui Donald Trump la Casa Albă au determinat Uniunea și guvernele europene să-și regândească întreaga arhitectură de securitate și apărare.
Pericolul rusesc este luat acum foarte în serios în marile capitale: Paris, Berlin și Londra deși cea mai expusă este Europa de Est. Posibilitatea agresiunii asupra unei țări din UE și NATO nu mai este exclusă. Așadar, schimbarea politicii americane îi obligă pe europeni să se apere singuri, să crească cheltuielile militare, să se coordoneze mai bine și să ajute Ucraina. Nu există o Uniune Europeană a apărării sau o armată unică, dar UE joacă un rol important în dezvoltarea industriei de arme.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, Europa a trecut prin mai multe momente-cheie. Anii ’90 au însemnat relaxare strategică și dezarmare. Anexarea peninsulei Crimeea i-a motivat pe aliații NATO să stabilească pragul cheltuielilor de apărare la 2%. Iar ofensiva la scară largă a Rusiei împotriva Ucrainei, începută în 2022, a schimbat radical contextul.
Uniunea Europeană a anunțat un plan de reînarmare. Macron oferă umbrela sa nucleară, noul cancelar Merz promite să facă armata germană cea mai puternică din Europa. Există deci deschiderea și înțelegerea politică. Dar poate mediul privat, industria să răspundă acestei cereri politice? Probabil, da… Însă, există mai mulți de dacă. (1) finanțare, (2) materii prime și cipuri, (3) politici comune.
INDUSTRIE SAU INDUSTRII
Industria europeană de apărare, dacă punem și Marea Britanie, a generat circa 150 de miliarde de euro în 2023. Estimările variază, dar e clar că peste tot în lume, acest sector e în creștere datorită sau mai degrabă din cauza războaielor. La fel și în Europa, unde industria susține direct peste jumătate de milion de locuri de muncă și întreține indirect încă 1 milion și ceva.
În realitate nu vorbim despre o singură industrie, ci despre un ecosistem format din multinaționale, companii mari și o rețea extinsă de firme mici și mijlocii. Trebuie de spus că în Europa businessul mijlociu e până la 50 de milioane de euro, cifra de afaceri plus alte condiții.
Baza industrială din Uniunea Europeană e concentrată în câteva țări – liderii care produc sisteme înalt tehnologizate. De exemplu, corporația europeană Airbus cu sediul operațional în Franța a făcut aproape 13 miliarde de dolari doar din armament. Italienii de la Leonardo – 12,3 miliarde. Compania Tales – cunoscută și la Chișinău pentru radarul antiaerian vândut Republicii Moldova – a trecut de 10 miliarde. Germania și Suedia au și ele jucători solizi. Însă Lockheed Martin Corporation din Statele Unite are peste 60 de miliarde de dolari. Rostec din Rusia, peste 20.
Dintre toate companiile europene, doar britanicii de la (Bei) BAE Systems apar în top 10 mondial. Primii sunt americanii de la Lockheed Martin Corporation. Top 10 global e dominat de Statele Unite, Rusia și China. Doar 20 de firme din Uniunea Europeană sunt în primele 100.
În condiții de război, au fost cruciale întreprinderile mici și mijlocii împrăștiate prin Europa de Est, specializate în producția de muniții și echipamente folosite zilnic, dar care se pierd repede în luptă. De exemplu: obuzele de artilerie. Ucraina trage între două și patru mii de focuri pe zi. Cu mult mai puțin decât Rusia. Asta ar însemna în linii mari 1 milion pe an. În timp ce la început de război, industria din UE producea anual 600 de mii de obuze, iar acum producția ar fi de 1 milion și jumătate. La sfârșit de 2024, din datele publice știm că Ucraina primise de la UE aproape cel mult 1 milion de obuze.
FRAGMENTAREA: 27 DE ARMATE
Uniunea Europeană vrea autonomie și să ajute în același timp Ucraina. Dar nu există o singură Europă, adică există și nu există. Da, e o piață comună dar cu 27 de armate și pe alocuri cu opoziția Ungariei – când e vorba fie de fonduri pentru Ucraina, fie de sancțiuni împotriva Rusiei. Practic, fiecare guvern își stabilește singur politica de apărare, își finanțează propriii furnizori și decide ce echipamente cumpără. Autonomia europeană e sabotată de egoismul sau de suveranismul industrial în unele cazuri.
Țările din UE folosesc 17 modele de tancuri principale de luptă, fiecare cu sistem logistic, cu piese de schimb și întreținere separată. Obuzierele și tunurile europene au calibre diferite, încărcătoare, metode de tragere – diferite. Un Caesar francez nu poate folosi muniția calibrată pentru un Panțer Haubitze 2000 german. În aviație sunt peste 20 de tipuri de avioane. Unele – produse în Europa: Eurofighter, Rafale, Gripen. Altele – în Statele Unite: F16 și F35. Franța și Germania dezvoltă împreună un avion de generația a șasea, pe de altă parte italienii lucrează cu britanicii. Două proiecte de câte 100 de miliarde de euro. Un exemplu de dublare a eforturilor și probabil irosire de resurse.
Dar și atunci când industriile naționale se specializează în anumite direcții, nu există neapărat o coordonare. Să zicem că Franța face avioane, Germania – tancuri, Italia – nave, Polonia- muniție. Și apoi toate țările din UE cumpără între ele împreună în volume mari. Cerere și ofertă comună. Atunci da, ar avea sens specializarea. Însă, țările membre au programe paralele. Doar 18 la sută din achizițiile de armament în interiorul Uniunii Europene erau coordonate în urmă cu patru ani. Bine, între timp Bruxelles-ul a instituit un fond de 300 de milioane de euro pentru cumpărături în comun, asta până la programul REARM de miliarde. Sau de exemplu, britanicii și germanii s-au înțeles recent să dezvolte arme de atac cu rază de 2 mii de kilometri.
În plus, guvernele naționale fac achiziții din afara UE. În primii doi ani de război, 75% din contracte au fost cu Statele Unite, Coreea de Sud și Israel.
CE NU ARE EUROPA?
America e cel mai mare furnizor de armament – cu o cotă de 64 la sută din importurile aliaților NATO de pe continentul european între 2020 și 2024. Statele Unite sunt liderul global incontestabil în industria de apărare și la exporturi de arme. Are de unde, iar europenii s-au grăbit să-și refacă stocurile din cauza războiului din Ucraina. Statele Unite livrează repede armament testat, deja în uz, oferă mentenanță, instruire și suport tehnic.
În unele domenii-cheie, nu există o alternativă europeană. Cum ar fi dronele militare cu rază lungă și altitudine medie de genul MQ-9 Reaper. Poate vă amintiți că a fost un incident acum doi ani. O dronă americană de acest tip a pornit în recunoaștere din România și a căzut în Marea Neagră după ce s-a ciocnit cu avion rusesc de vânătoare. EURODRONE, proiectul dezvoltat în comun de Germania, Franța, Italia, Spania și Slovacia va fi gata cel mai probabil peste doi ani.
Ar mai fi capacități reduse pentru producția rachetelor tactice cu rază medie, de câteva sute de kilometri. De exemplu ATACMS-ul american ar avea alternative europene: Storm Shadow-ul britanic și Taurus-ul german.
Lansatoare multiple și muniții cu precizie de tipul HIMARS la fel nu prea sunt. Germanii de la Rheinmetall și americanii de la Lockheed Martin au lansat recent un hub de producție La Anterluss, un mic oraș din nordul Germaniei. Dar tot e un proiect dependent de Statele Unite.
Sisteme integrate de atac-apărare antiaeriană. Majoritatea țărilor din Uniunea Europeană folosesc Patriotul american. Franța și Italia produc ceva similar, dar capacitatea este extrem de limitată – până acum doar zece unități, dintre care una donată Ucrainei.
Uniunea Europeană depinde de sateliți, nu are un sistem propriu, IRIS e abia în stadiu de planificare. Franța are Helios, dar nu-l partajează cu toți. GPS-ul american rămâne standardul militar mondial. Sistemul european Galileonu este complet militarizat. Nu e gata să înlocuiască GPS-ul într-un conflict de mare intensitate.
Iar la capitolul intelligence, Europa e la ani distanță în spatele Americii la a tot ce înseamnă big data militar, recunoaștere electronică, avertizare timpurie și semnal criptat. De fapt, capacitatea de a vedea, auzi și reacționa rapid într-un război modern – adică să știi unde e inamicul, ce face, când lovește și să poți comunica în siguranță fără să fii interceptat.
Asta e politica Washingtonului, presiune diplomatică și strategică. Indirect sunt favorizate sistemele americane. Mulți preferă armamentul american pentru că e compatibil cu infrastructura și standardele NATO. Indirect sunt favorizate. Americanii oferă securitate și în schimb așteaptă contracte. Dar Bruxelles-ul a răspuns în oglindă și exclude Statele Unite din programul de reînarmare europeană.
Europa are vulnerabilități tehnologice față de Statele Unite, dar cu America e de bine, de rău într-o alianță. Industria europeană de apărare are nevoie de materii prime, magneți permanenți, grafit, metale și minerale critice, cipuri pentru rachete, drone, blindaje, senzori. Doar zece la sută din producția globală de semiconductori e în Uniunea Europeană. Dacă nu controlezi materia primă, dacă depinzi de rute maritime, de piața globală și de bunăvoința altora, totul devine fragil. China controlează extracția și exportul global.
REARM EUROPE
Anul trecut, toate țările membre UE au cheltuit 326 de miliarde de euro pe apărare. Asta înseamnă 1,9 la sută din PIB-ul Uniunii Europene la un loc. Iar Bruxelles-ul vrea să accelereze investițiile.
Programul ReArm Europe a fost rebranduit la cererea Italiei și Spaniei, ca să nu sune prea agresiv. Acum se numește Redines – (Readiness) 2030, adică pregătiți până în 2030. E o referință la avertizarea serviciilor germane că Rusia ar putea ataca o țară NATO până la sfârșitul deceniului.
În esență, planul propune două pârghii financiare: un fond de 150 de miliarde de euro, sub formă de credite pe termen lung, cu maturitate de 45 de ani și o perioadă de grație de zece – mai ieftine decât orice împrumut obținut pe piața internațională. Iar în paralel, o derogare temporară de la disciplina bugetară europeană, care ar permite spațiu fiscal suplimentar de cel mult 650 de miliarde de euro. Se încurajează achizițiile comune, iar Marea Britanie poate participa, deși nu mai este stat membru.
Europa s-a trezit într-o lume periculoasă, multă vreme a răspuns fragmentat, parcă haotic. Cu greu a renunțat la ideea că banii care mergeau în sănătate, educație sau soft power trebuie redirecționați spre apărare. Și totuși, are cel puțin un plan: să fie gata până în 2030.
Readiness 2030 este un test. Un test al coeziunii, al curajului politic și al voinței colective.
Pentru că, în fața amenințării Rusiei, nu mai e loc de ambiguitate și ezitări”.
