La Cotroceni nu se joacă handbal. E alt sport. E nevoie de sprinturi scurte și alergări lungi. Poate chiar de un box-to-box ca la fotbal. Explozie și rezistență, strategie și echipă. Pentru cursele lungi trebuie un guvern. Pentru sprinturi ajunge și voința politică a președintelui. Va fi sau nu Nicușor Dan playmaker? E prea devreme să știm. Bineînțeles, un președinte-jucător e întotdeauna mai bun decât un președinte-jucat. Dar să n-o luăm înainte și să visăm la țaca-paca, un fel tiki-taka românesc. Nicușor Dan deocamdată pare antrenorul moral. Și dă un sprint la Chișinău.
Nu e prima vizită oficială, a fost la summitul NATO al flancului estic de la Vilnius. Nici informală, a bifat Varșovia după ce a câștigat alegerile. Dar e un semnal important care se înscrie în logica activismului electoral din stânga Prutului. Se înscrie în folclorul politic despre Basarabia, mai ales că Nicușor Dan era un candidat unionist. Și tot el, candidatul spunea că dacă România ar fi fost mai serioasă… Azi poate… Ei bine, România a fost serioasă și n-a fost. Dar a fost. A fost atentă. Nu și-a asumat poate prea multe riscuri. Când te frigi cu borș, sufli și-n smântână.
Și totuși. Statul român a investit acolo unde a eșuat statul moldovean. Acolo unde în mod normal ar fi trebuit să se descurce și o primărie: în grădinițe, școli, spitale. România a salvat Republica Moldova de la blackout, de la o criză socială și politică de inspirație rusească. Astăzi companiile controlate de statul român ne vând energie la prețuri plafonate. Avem interconectare de gaze funcțională, iar conducta magistrală e gestionată de o firmă românească. Sunt în desfășurare proiecte mari de infrastructură, fie în construcție, fie în licitație sau în fază de studiu. Statul român și-a asumat de ani buni rolul de lobbist al Republicii Moldova la Bruxelles. Sau de avocat, cum se spune mai pe malul Bâcului.
Indiferent de culoarea guvernelor de la București și Chișinău, România și-a păstrat o direcție clară de soft power. A lăsat ușa deschisă și atunci când părea că întreține o statalitate moldovenească ostilă. A mers pe linia subțire a politicii celor două state românești, căutând congruențe. Să facem un pic de matematică. Prin metoda reducerii la absurd, închipuiți-vă că statul român ar fi cerut retragerea numelui Moldova. Cum a făcut Grecia cu Macedonia care e de Nord. Că ar fi condiționat cetățenia română de repatriere. Și punct. Atât. Cruce. Să-nghețe Prutul pentru totdeauna. Exact ca într-un acces de sinceritate toxică a răposatului Jîrinovski: Moldovenii sunt români. Noi i-am făcut moldoveni. Dacă vor să fie români, să plece în România! Deci da, România a fost serioasă.
Și totuși. Când și unde n-a fost serioasă România? În curajul de a formula un parteneriat strategic dincolo de tiparele bruxelleze, un pact național pentru Moldova. În ezitări. În declarații. Dosarul de extindere al Uniunii Europene era închis până mai ieri. Dar ani la rând, discursul președintelui de la București nu se deosebea aproape cu nimic de cel de la Berlin sau alegeți oricare altă capitală europeană la întâmplare. Punctul de cotitură a fost războiul mare pornit de Putin în Ucraina, vorba fostului cancelar Scholz în Bundestag: Zeitenwende! Lucrurile într-adevăr s-au schimbat. Suntem într-un moment de răscruce.
Președintele Nicușor Dan are acum ocazia și obligația să aducă o schimbare de stil. Să schimbe tonul. Să vadă în Republica noastră Moldova mai mult decât o țară candidată la Uniunea Europeană. Să ajusteze viziunea Bucureștiului și s-o ridice la nivelul unei relații de supraviețuire geopolitică. Chișinăul e ținta declarată a războiului hibrid dus de Moscova. Scenariile vechi și noi ale Kremlinului, mai toate trec pe la Tiraspol. Nu există siguranță și securitate cu armata rusă la Nistru. În coasta noastră, unde începe rana. România trebuie să iasă din reflexul amânării și să construiască formule reale de protecție.
E nevoie în jocul ăsta de creativitate, de inițiativă, de combinații, de pase. Nu doar de sprinturi, ci de arhitectură strategică. E momentul ca Bucureștiul să schițeze un sistem de joc care să includă Chișinăul într-un meci mai mare al securității europene. Alianțe, garanții, impuls economic. Un fond de garantare a investițiilor e un început bun. E o pasă verticală. Dar mai departe trebuie deschis terenul prin cooptarea Republicii Moldova în programul european SAFE și parteneriate în industria de apărare.
Jocul începe acasă. E greu să urci în atac cu haos în vestiar ori cu un guvern în inferioritate. Președintele trebuie mai întâi să calmeze mingea în propriul teren, să stabilizeze jocul, să construiască din spate. Țaca-paca mai așteaptă. Tribunele privesc și nu iartă greșelile neforțate.
