În anii Războiului Rece, diplomația de la Beijing și-a făcut un obicei din a trimite, la intervale regulate, Statelor Unite „avertismente solemne”. Era un ritual fără miză reală, o liturghie ideologică menită să arate vigilența revoluționară. Atât de dese și de lipsite de consecințe erau aceste admonestări, încât până și vecinii sovietici au început să le ia în râs: „al zecelea avertisment chinezesc” a devenit o expresie sinonimă cu vorbele goale, cu amenințările ridicole.
Astăzi, expresia renaște paradoxal, dar nu la Beijing, ci la Washington. Fostul președinte Donald Trump – actorul politic care a reușit să transforme Casa Albă într-un platou de reality-show – pare să fi descoperit farmecul repetitivității solemne. Avertismentele lui seamănă izbitor cu acele proclamări maoiste: zgomotoase, teatrale, dar fără urmări concrete. Diferența e că, spre deosebire de China anilor ’60, Statele Unite nu mai joacă o piesă propagandistică pentru publicul intern, ci pentru un public global conectat prin Twitter și televiziuni de știri.
În era Trump, fiecare tweet prezidențial suna ca un „avertisment chinezesc”: o explozie de cuvinte mari, promisiuni de foc și pară, linii roșii trasate cu markerul pe care chiar autorul le ștergea a doua zi cu buretele. „America First” a ajuns să însemne „America mai întâi” la capitolul incoerență, iar diplomația a fost redusă la un reality-show cu intrigi de doi bani și finaluri anecdotice.
În timp ce zilnic mor sute de ucraineni, civili și militari — inclusiv din cauza faptului că Statele Unite nu și-au onorat obligațiile asumate prin Memorandumul de la Budapesta de a garanta securitatea Ucrainei în schimbul renunțării la arsenalul său nuclear — Trump este pe cu totul altă frecvență. Omul mai vrea Premiul Nobel pentru pace – încă un trofeu în pușculița sa, alături de reședința de la Mar-a-Lago și Trump Tower din New York.
Nu pot reda confuzia pe care am trăit-o atunci când am văzut cum, la Casa Albă, cei mai serioși bărbați ai națiunii americane se întreceau în a-și exprima speranța că, în sfârșit, Comitetul Nobel va decide să-i decerneze lui Donald Trump premiul pentru pace. Scena părea desprinsă din show-urile comice ale lui Sacha Baron Cohen. Nu știu de ce, dar nu mi-i pot imagina pe Thomas Jefferson, Benjamin Franklin sau Abraham Lincoln alergând după un premiu Nobel ca după un trofeu de vânătoare.
După ce a așternut la picioarele lui Vladimir Putin covorul roșu la Anchorage, Donald Trump a revenit, într-o manieră deloc surprinzătoare, la retorica sa ambivalentă față de Rusia și liderul de la Kremlin. De această dată, expresia-cheie a fost că este „dezamăgit” de Putin din cauza situației din Ucraina. Alegerea termenului nu e întâmplătoare: nu e vorba de o „condamnare” morală, nici de o critică frontală, ci de o formulă cu iz personal. În logica lui Trump, Putin nu este un dictator agresiv, ci un jucător care l-a păcălit la o rundă de poker.
Așa numita „revelație” a lui Donald Trump a venit abia după ce Vladimir Putin l-a păcălit în cel mai clasic stil al diplomației ruse, moștenită de la bizantini: promisiuni fără greutate, angajamente aruncate pe hârtie doar pentru a fi încălcate a doua zi, cu un cinism desăvârșit. Pentru oricine are un minim simț al realității, era limpede că Putin nu urmărea altceva decât să câștige timp, folosindu-l pe Trump ca decor propagandistic pentru a arăta că Moscova nu-i vasal al Chinei, nu este un stat izolat și încă mai joacă rolul unei puteri militare.
Pentru a drege cumva busuiocul, Donald Trump lasă să se creadă că abia acum a descoperit America. „Mii de oameni mor într-un război care nu are niciun sens. … Vom face ceva pentru a ajuta oamenii să trăiască. (…) Dacă pot să ajut să opresc acest lucru, atunci cred că am obligația să o fac”, a declarat, cu o gravitate teatrală, locatarul Casei Albe într-un interviu radio acordat jurnalistului american Scott Jennings.
În timp ce Donald Trump își lărgește colecția de șepci la Casa Albă, Beijingul construiește, cu o disciplină de stat civilizațional, o nouă arhitectură a puterii globale. În aceeași perioadă, Washingtonul se războia cu Uniunea Europeană, cu Canada și cu Mexicul – aliații săi naturali – și lansa declarațiile fanteziste despre „anexarea Groenlandei”. Beijingul, în schimb, profita din plin de bâjbâielile și fanfaronadele politicii trumpiste. În liniște, edifica o hegemonie care, atât timp cât Trump va rămâne la Casa Albă, riscă să topească măreția americană mai repede decât ghețarii Groenlandei pe care acesta visa să-i cumpere la reduceri de Black Friday.
În același interviu radio, Trump a fost întrebat dacă este îngrijorat de faptul că „China și Rusia formează o axă împotriva Statelor Unite”. Răspunsul său a fost dezarmant prin naivitatea sa: „Pe mine asta nu mă îngrijorează deloc. Avem, fără îndoială, cea mai puternică armată din lume. Ei nu-și vor folosi niciodată trupele împotriva noastră. Credeți-mă.”
Istoria abundă în „credeți-mă”-uri rostite cu aroganță, fiecare servind drept preludiu al unei catastrofe. Îmi este greu să găsesc un eufemism care să redea ce cred despre acest optimism fără temei – cel mai sigur simptom al idiotismului politic. Seamănă izbitor cu autosuficiența romanilor înaintea invaziilor barbare, cu iluziile de invulnerabilitate ale Bizanțului înainte de a cădea sub loviturile otomanilor și cu orbirea lui Chamberlain la München, când „pacea în vremea noastră” era proclamată cu aceeași siguranță ridicolă, la doar un pas de cel mai devastator război mondial.
Întrebarea „ce vrea de fapt Putin?” nu mai are nimic enigmatic, nu mai e vreun mister rezervat analiștilor cu globul de cristal. Răspunsul este trivial de simplu și brutal: refacerea URSS. Punct. În timp ce Donald Trump vânează Premiul Nobel pentru pace, Kremlinul vânează teritorii. Iar în timp ce la Washington se fac calcule de imagine și exerciții de PR, la Moscova se trasează granițe cu tancul. Putin nu urmărește doar să secătuiască și să înghită Ucraina; în septembrie are pe agendă o miză suplimentară, la fel de transparentă: plantarea la Chișinău a unui regim-marionetă, cu sforile trase direct din Kremlin, menit să pregătească anexarea Moldovei.
Mesajele venite dinspre Kremlin sunt, paradoxal, mai transparente decât și-ar dori chiar ei. Serghei Lavrov, eternul impresar al geopoliticii ruse, s-a prezentat la Anchorage într-un tricou cu inscripția CCCP – dovada supremă că diplomația rusă a degradat în spectacole ieftine de propagandă.
Într-un interviu recent pentru NBC News, Lavrov a scos lista de pretenții ca un negustor de la talcioc: „Ucraina are dreptul să existe doar cu condiția să ‘elibereze’ oamenii care, la referendumurile din Novorossia, Donbas și Crimeea, și-au decis singuri soarta…”. Așa-numita „Novorossia”, în viziunea Kremlinului, nu înseamnă doar Donbasul și Crimeea, ci și Transnistria, Bugeacul ucrainean și o bună parte din sudul Republicii Moldova, locuit de găgăuzi și bulgari. Cu alte cuvinte, meniul este limpede – nu se opresc la Kiev, ci au poftă și de Chișinău.
Și, ca să nu existe dubii, într-un alt interviu oferit propagandistului de serviciu Pavel Zarubin, Lavrov a mai livrat o mostră de aroganță imperială: a lăsat să se înțeleagă că limba rusă trebuie să devină limbă de stat în Ucraina, iar primul pas – „care nu depinde de niciun fel de dorințe ale lui Zelenski” – ar fi abrogarea tuturor legilor care limitează influența limbii ruse și a Bisericii Ortodoxe Ucrainene canonice.
Așadar, nu mai vorbim despre ambiguități diplomatice sau despre „mesaje subtile”, ci despre revendicări explicite: geografia imperială este trasată pe hartă, iar propaganda o împachetează, în clișee sovietice. În timp ce Occidentul încă dezbate nuanțele, Rusia le transformă în fapte, înaintând – ca de obicei – cu pasul cinic al istoriei sale expansioniste.
La alt pol al universului, vedem oameni care înțeleg limpede ce se întâmplă și refuză să trăiască în iluzia confortabilă a „păcii prin vorbe mari” ori să viseze la premii Nobel. Cancelarul german Friedrich Merz l-a numit pe Vladimir Putin „poate cel mai periculos criminal de război al timpului nostru”. Și a spus fără echivoc: „El este un criminal de război.”
Merz a explicat clar că președintele Rusiei nu are niciun motiv să accepte un armistițiu și cu atât mai puțin să semneze un acord de pace cu Ucraina. „Trebuie să creăm noi aceste condiții”, a spus el. Din punct de vedere militar va fi dificil, dar pe plan economic este perfect posibil. Logica lui Merz este simplă și pragmatică: Rusia trebuie epuizată economic, privată de resursele care alimentează mașina ei de război. Printre soluțiile vehiculate: tarife suplimentare împotriva statelor care continuă să facă comerț cu Moscova.
El a spus limpede că „nu există motive să credem niciun cuvânt al lui Putin” și că orice concesie la masa negocierilor ar fi nu doar inutilă, ci de-a dreptul periculoasă. Spre deosebire de liderii care se refugiază în formule bombastice sau în fantezii imobiliare cu Groenlanda, cancelarul Germaniei alege realismul crud al situației: războiul nu se va opri prin promisiuni sau printr-un „credeți-mă” prezidențial, ci prin strategii dure și coerente care să forțeze Rusia să plătească pentru agresiunea sa.
Fascismul – indiferent de forma în care se reinventează, fie ea imperială sau naționalistă – poate fi înfrânt doar prin forță, pe câmpul de luptă. Nici cu colecția de șepci roșii pe care scrie MAGA, nici cu tweet-uri prezidențiale nu se oprește tancul rusesc. Istoria ne-a arătat mereu același adevăr: iluziile și complezența cu criminalii nu fac decât să prelungească tragedia.
Cât ține de noi, moldovenii, trebuie să fim extrem de atenți cu cine votăm. Dacă la 28 septembrie vom readuce la putere garnitura reciclată a fostului Partid Comunist – Voronin, Dodon, Tarlev, Greceanîi, Tkaciuk, Lupu, Vlah, Ceban și alții ca ei, indiferent sub ce proiect politic s-au camuflat – atunci să fim conștienți: ei vor aduce această bucată de pământ pe tavă lui Putin, odată cu toate visele noastre de libertate și de liniște, alături de România, în Uniunea Europeană.
Democrația are, în esență, o fragilitate paradoxală: se sprijină pe votul liber al cetățenilor, dar exact acest vot poate deschide ușa către regres, către restaurarea autoritarismului și către pierderea libertăților. Istoria ne arată că niciun câștig nu e definitiv și că un popor poate, din oboseală sau amăgire, să risipească în câteva luni ceea ce generații întregi au clădit cu sânge și sacrificii.
O alegere greșită nu înseamnă doar pierderea viitorului european, ci și întoarcerea în lagărul sovietic din care am încercat, cu atâtea sacrificii, să ieșim.
La 28 septembrie nu vom alege doar între partide și politicieni, ci între două destine: unul european, ancorat în libertate și solidaritate, și celălalt născut din modelul Hoardei de Aur, îmbrăcat în uniforma veche a imperiului sovietic. Alegerea aceasta nu ține doar de geopolitică, ci de propria noastră demnitate.
De aceea, votul din 28 septembrie nu e doar despre prezent, ci și despre viitorul copiilor noștri. Iar dacă vom ceda din nou iluziilor și promisiunilor deșarte, vom demonstra, trist și definitiv, că nu am învățat nimic din istorie.
