De-a lungul istoriei, Rusia s-a impus ca un actor geopolitic major, ale cărui trăsături poartă amprenta clară a unui colonialism sistematic. Am ales această formulare pentru a evidenția caracterul ostil al acestei puteri față de popoarele aflate în sfera sa de influență. În contextul actual al Republicii Moldova, Rusia s-a asigurat să își creeze un segment de populație fidel, receptiv la mijloacele de propagandă menite să mențină antagonismul între cetățeni.
Totuși, colonialismul cultural nu reprezintă decât o continuare a unei politici mult mai violente, marcată de represiune, exterminare și deznaționalizare forțată. Extinderea teritorială agresivă a Imperiului Țarist și politica rusocentrică a Uniunii Sovietice sunt dovezi incontestabile ale unei orientări antiumane și imperialiste.
Genocidul cerchez (Tsitsekun)
Pe teritoriul actualei regiuni Krasnodar exista, până în 1864, Cerchezia, un stat independent cu peste un milion de locuitori. După înfrângerea în Războiul Crimeii, Imperiul Țarist a declanșat procesul de anexare a Caucazului. Între 1860 și 1864, armata rusă a desfășurat o campanie brutală de înfometare, masacrare și deportare a populației cercheze.
În 1857, generalul Dmitri Miliutin a propus expulzarea în masă a cerchezilor pentru a face loc coloniștilor ruși, dar și pentru a elimina complet elementele considerate ostile. Țarul Alexandru al II-lea a aprobat planul, iar în 1861 a început un amplu program de rusificare și colonizare.
Estimările istorice indică numărul victimelor la peste 95% din populația Cercheziei. Cei care au supraviețuit au reușit să ia calea exilului în Imperiul Otoman. După cucerire, pământurile cercheze au fost repopulate de țariști, schimbând radical structura etnică a regiunii.
Astăzi, doar mica republică Adîgheia, populată majoritar de ruși mai amintește de fosta Cerchezia, a cărei istorie datează din epoca medievală timpurie.
Decazacizarea (Расказачивание)
Aproximativ șase decenii mai târziu, politica imperială rusă și-a continuat caracterul represiv, de data aceasta îndreptându-se împotriva cazacilor, foști aliați ai imperiului. După Revoluția din Octombrie 1917, opoziția unor comunități cazace a oferit regimului bolșevic pretextul ideal pentru o campanie de teroare sistematică.
Între 1917 și 1919, liderii locali au fost executați sau arestați, satele arse, iar familiile celor suspectați de rezistență au fost luate ostatice și internate în condiții inumane. Estimările vorbesc despre 300.000-500.000 de cazaci uciși sau deportați, dintr-o populație totală de circa trei milioane.
Acest episod evidențiază cruzimea regimului, cât și intenția de a eradica un grup etnic și social distinct, perceput ca obstacol în calea uniformizării ideologice.
Colonialismul rusesc în Republica Moldova
Dacă episoadele din Caucaz și din regiunile cazace pot părea îndepărtate, mecanismele lor de dominație se regăsesc, în forme adaptate, în spațiul basarabean. După ocuparea Basarabiei în 1940 și transformarea ei în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, populația locală a fost supusă la trei valuri de deportări staliniste și la foametea organizată.
Ulterior, a urmat genocidul cultural propriu-zis: deportarea intelectualilor, impunerea „limbii moldovenești” cu grafie chirilică, rescrierea istoriei și ștergerea identității românești. În același timp, aducerea unei populații vorbitoare de limbă rusă și segregarea comunității băștinașe la sat au consolidat un sistem de rusificare structurală.
Timp de decenii, basarabenii au fost tratați ca o populație inferioară, subordonată centrului imperial. Atitudinea Kremlinului față de așa-numitul „popor moldovenesc” a fost mereu una de metropolă colonială, iar acest raport inegal persistă, sub alte forme, și astăzi.
Chiar și după 34 de ani de independență, Federația Rusă continuă să exercite o presiune constantă asupra Republicii Moldova prin instrumente de război hibrid: dezinformare, manipulare mediatică și șantaj energetic.
Concluzie
De la Imperiul Țarist până la Federația Rusă contemporană, Kremlinul a manifestat un imperialism consecvent, bazat pe același model: cucerirea teritoriilor, supunerea populațiilor și impunerea unei identități dominate, fie prin colonizare, fie prin rusificare.
În consecință, simpatia unor cetățeni față de „marele imperiu” devine un act de complicitate periculos, prin care este glorificată o moștenire violentă și opresivă.
Astfel, clivajul social dintre grupurile conlocuitoare din Republica Moldova se menține în contextul războiului hibrid purtat de Rusia. Conflictul identitar se va putea diminua doar atunci când o guvernare patriotică și responsabilă va instituționaliza o educație transparentă, bazată pe adevăr istoric, și va combate cu fermitate propaganda de război a Moscovei.
