Declarațiile recente ale președintei Republicii Moldova, Maia Sandu, potrivit cărora ar vota „da” în cazul unui referendum pentru Unirea cu România, au fost urmate de poziții similare exprimate de prim-ministrul Alexandru Munteanu, de deputați din fracțiunea PAS, de persoane importante din Executiv, precum și de formatori de opinie sau experți politici. Aceste luări de poziție au redeschis dezbaterile privind tema Unificării, între cei care susțin Unirea prin referendum și cei care consideră că Reunificarea poate fi realizată printr-o majoritate constituțională parlamentară.
Ambele opțiuni au, la prima vedere, o bază juridică. Întrebarea esențială nu este însă dacă Unirea este posibilă, ci cum poate fi realizată în mod realist, sigur din punct de vedere constituțional și avantajos strategic pentru ambele state românești. Iar aici, experiența istorică și analiza juridică indică o concluzie clară: referendumul este varianta mai riscantă, nu cea mai sigură cale.
Modelul german de reunificare
Precedentul reunificării Germaniei este revelator, deși adesea invocat superficial. În realitate, Germania nu s-a reunificat prin referendum, ci printr-o decizie parlamentară suverană, consfințită juridic printr-un tratat bilateral. După căderea Zidului Berlinului, populația RDG, supusă timp de 45 de ani unui regim comunist impus de Uniunea Sovietică, nu a fost chemată să voteze un referendum privind unirea. În schimb, în martie 1990 au avut loc alegeri parlamentare libere, câștigate de partide care aveau în program reunificarea accelerată cu RFG.
La 23 august 1990, Volkskammer (parlamentul RDG) a adoptat o rezoluție prin care declara aderarea Republicii Democrate Germane la Republica Federală Germania, în temeiul articolului 23 din Legea Fundamentală vest-germană. Aceasta a fost o decizie unilaterală, suverană și perfect legitimă din punct de vedere constituțional.
Ulterior, la 31 august 1990, cele două state germane au semnat Vertrag zwischen der Bundesrepublik Deutschland und der Deutschen Demokratischen Republik über die Herstellung der Einheit Deutschlands (Tratatul dintre Republica Federală Germania și Republica Democrată Germană privind realizarea unității Germaniei), document ratificat cu largi majorități în camerele legislative ale ambelor state, la 20 septembrie 1990.
În ceea ce privește aprobarea partenerilor europeni, Consiliul European extraordinar de la Dublin, din aprilie 1990, a validat un plan în trei etape pentru introducerea progresivă a legislației comunitare în RDG: o fază intermediară, una tranzitorie și una finală. Comisia Europeană a fost mandatată să propună măsuri de tranziție și să elaboreze un pachet legislativ complet.
Astfel, Germania a demonstrat în 1990 că inițiativa reunificării poate veni din partea guvernelor celor două state și poate fi validată de majorități parlamentare, fără a fi necesară organizarea unui referendum, ținând cont de situația excepțională în care se aflau germanii din est.
Un model aplicabil. Tratatul de Reunificare românesc
Aplicat contextului românesc, acest precedent oferă o soluție pragmatică. Reunificarea României cu Republica Moldova ar putea fi realizată printr-un Tratat de Reunificare bilateral, adoptat în urma unui mandat electoral explicit pro-Unire. Luând în calcul exemplul german, Reunificarea ar însemna implementarea automată a acquis-ului comunitar în Republica Moldova, fără un nou proces de aderare, dar cu perioade de tranziție, sprijin financiar comunitar și integrarea teritoriului sub umbrela de securitate a NATO.
Capcana constituțională a referendumului
Insistența asupra referendumului ignoră atât realitățile demografice, cât și contextul istoric al actualei Constituții a Republicii Moldova. Articolul 142 din Constituție stabilește limitele revizuirii constituționale și prevede că dispozițiile privind caracterul suveran, independent, unitar și neutru al statului pot fi modificate doar prin referendum, cu votul majorității cetățenilor înscriși în listele electorale.
Conform Registrului de Stat al Alegătorilor, în iulie 2024 erau înscriși 3.301.368 de alegători. Aceasta înseamnă că, pentru ca referendumul să fie valid, ar fi necesare cel puțin 1.650.685 de voturi „da” – o cifră imposibil de atins în realitățile demografice și politice actuale ale Republicii Moldova. Populația efectivă a Republicii Moldova, fără regiunea transnistreană, era estimată de Biroul Național de Statistică la 2.423.287 de persoane la 1 ianuarie 2024. Emigrarea masivă, îmbătrânirea populației și ruptura identitară a unei părți a societății față de spațiul cultural local fac ca listele electorale să fie profund asimetrice față de realitatea de pe teren.
Mai mult, includerea formală a alegătorilor din Transnistria ridică probleme majore de legitimitate democratică. Acești cetățeni nu se află pe teritoriul controlat efectiv de autoritățile constituționale de la Chișinău și sunt supuși, de peste trei decenii, unei propagande ruse sistematice. În aceste condiții, este imposibil să vorbim despre un referendum liber, corect și transparent.
În același timp, formularea Articolului 142 conține o ambiguitate semantică și juridică majoră, permițând și interpretarea conform căreia este suficientă participarea majorității alegătorilor, iar decizia să fie adoptată prin majoritatea voturilor exprimate, așa cum s-a întâmplat la referendumul privind aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană din 2024. Până la clarificarea oficială a acestei ambiguități de către Curtea Constituțională, inițierea unui referendum privind Reunificarea are potențialul de a compromite definitiv obiectivul Unirii.
Totodată, nu trebuie ignorat nici contextul istoric al adoptării Constituției din 1994, realizată de guvernarea agrariană, profund influențată de foști membri ai Partidului Comunist. Introducerea conceptului de „limbă moldovenească”, statutul autonom al Găgăuziei și limitele rigide ale revizuirii constituționale au avut un scop clar: prevenirea oricărei reforme care ar fi putut veni pe linia Frontului Popular din Moldova – mișcarea intelectuală care a declarat și a înfăptuit independența față de URSS.
Cui servește, de fapt, referendumul?
Un referendum pierdut ar suspenda subiectul Reunificării pentru decenii și ar oferi Moscovei un argument tactic major: „poporul a decis împotrivă”. În acest context, „experții” care insistă cu desăvârșire asupra necesității implementării unui referendum, în condițiile unui exod masiv al populației, ale absenței unor politici pro-românești eficiente și ale existenței, în trecut, a unor guvernări pro-ruse consolidate la Chișinău, susțin indirect interesele Federației Ruse.
În condițiile actuale de asimetrie politică internă, referendumul nu este soluția potrivită. Modelul german dovedește contrariul: Reunificarea se poate face prin voință politică parlamentară. Prin urmare, soluția realistă pentru Unirea celor două state este cooperarea între Legislativele de la București și Chișinău și înaintarea unui Tratat de Reunificare între România și Republica Moldova.
Dacă germanii au reușit, putem și noi!
