Un motiv important pentru care uneori oamenii nu se înțeleg unii cu alții este definirea greșită a termenilor – sau lipsa oricăror definiții a acestora. De aceea, în orice dezbatere este esențială definirea exactă a cuvintelor. Ca în regulile Universității Oxford. Fără un acord, fie și implicit, asupra a ceea ce înțelegem printr-un termen sau altul, riscăm să nu avem un dialog, ci doar două (sau mai multe) monologuri. Definiția sintetică a separatismului, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române (DEX) este: ”Tendință de separare, de desprindere dintr-un grup social (constituit); Curent care susține o separare de ordin politic, autonomia față de un stat (ori în cadrul lui); atitudine singuratică; mișcare a minorităților etnice pentru a forma un stat independent sau o regiune autonomă.” Dacă extrapolăm această definiție asupra situației politice din interiorul și din jurul a ceea ce este astăzi R. Moldova, putem identifica trei paliere ale tendințelor separatiste, și anume: separatismul intern (Transnistria, Găgăuzia, uneori Taraclia, Bălți, etc.); separatismul provincial (al ”moldoveniștilor” și ”stataliștilor”, adică cei care, revendicându-se de la RASS Moldovenească, militează pentru existența unei Moldove factice independentă – față de România, dar nu și față de Rusia! – și bazându-se pe fantasmagorii gen ”limbă moldovenească” și ”popor moldovenesc”); separatism extern (prin care, din ură irațională față de Occident, este respinsă orice apropiere, asociere sau integrare în structurile euro-atlantice: UE, NATO, OECD – în schimb, dorindu-se integrarea în constructul toxic numit ”lumea rusă”: CSI, CSTO, EAEU).
Astăzi vom vorbi despre separatismul provincial, urmând ca de celelalte două forme de separatism să ne ocupăm ulterior. Așadar, separatismul regional sau provincial este, în cazul R. Moldova, cel care conceptualizează, caută să justifice, respectiv acționează în direcția separării unei părți a națiunii de întregul căreia aceasta îi aparține. Adică, exact ceea ce fac de circa 100 de ani cei care, slujind unor scopuri străine venite din stepele asiatice, caută să justifice existența unei limbi, a unui popor, iar în ultimă instanță a unui stat moldovenesc (legal, dar nu legitim), diferite și deci separate de limba română, națiunea română, respectiv Statul Român. Din neștiință – cei mai mulți; din ură față de etnosul românesc – unii; din interes personal – alții. De facto, populația titulară majoritară și autohtonă de la stânga Prutului este parte constitutivă a națiunii române. De jure, în sprijinul acestei realități stau: limba oficială a statului, care este româna; istoria ce se studiază în instituțiile de învățământ primar, gimnazial și liceal: cea a românilor; simboluri naționale ale statului moldav: drapelul tricolor românesc, stema (parțial), chiar și imnul (până în 1994); organizarea canonică a bisericii ortodoxe de aici (prin Mitropolia Basarabiei, parte componentă a Patriarhiei Române. Cealaltă structură ecleziastică pretins ortodoxă nu este canonică, ci face parte, ca provincie ecleziastică de ocupație, din Patriarhia Rusiei, iar o biserică moldovenească autocefală nu există în general) – și exemplele ar putea continua. La toate acestea mai putem adăuga și realitatea cetățeniei române, pe care au redobândit-o peste 1.300.000 dintre românii basarabeni. Adică circa jumătate din numărul total al cetățenilor moldoveni. Să subliniem încă o dată că actuala Republică Moldova nu este succesoarea de drept a vechiului stat feudal al Moldovei (dispărut, prin unire liberă cu Muntenia, în 1859/1862), ci este moștenitoarea RASS Moldovenești (din cadrul RSS Ucraineană) din 1924, respectiv a RSS Moldovenești din 1940/1944. De aceea am spus că existența acestui stat este una legală, dar nu legitimă, și nici naturală.
Un alt termen care se cere definit foarte clar este cel de etnos – popor – națiune. Iată o definiție simplă a ceea ce înseamnă etnie sau grup etnic: un grup de oameni care se identifică unii cu alții pe baza unor atribute percepute ca fiind comune, care îi disting de alte grupuri. Atributele pe care etniile le împărtășesc în mod obiectiv includ limba, cultura, strămoșii comuni, tradițiile, societatea, religia, istoria. Etniile sunt menținute pe termen lung prin endogamie și pot avea un spectru îngust sau larg de strămoși genetici, unele grupuri având strămoși genetici micști. Este și cazul nostru, al românilor, care îi avem ca strămoși atestați istoric atât pe daci (în special prin componenta feminină), cât și pe romani/latini (îndeosebi pe linie masculină). Plus, desigur, toate substraturile și superstraturile de alogeni pe care i-am asimilat de-a lungul timpurilor.
Dintre toate variantele de interpretări ale identificării unui grup etnic dat, cea mai obiectivă, ușor verificabilă și demonstrabilă este cea etno-lingvistică: cea care se raportează esențialmente la o limbă comună. Întrucât limba este elementul esențial al comunicării, deci al înțelegerii (și împărtășirii) reciproce, acesta reprezintă și elementul sine qua non ce stă la baza oricărui grup etnic de sine stătător. Desigur, limita dintre limbă și dialect este una fluidă, uneori greu de stabilit în termeni exacți. Totuși, nu imposibil. Să spunem, doar ca reper cu totul general, că dacă două idiomuri sunt reciproc inteligibile în măsură de peste 50%, atunci vorbim de două dialecte ale uneia și aceleiași limbi. Dacă sunt inteligibile mai puțin de 50%, atunci probabil că vorbim de două idiomuri divergente, în parcursul lor către limbi cu totul separate.
Doar că idiomul vorbit în Basarabia (și chiar la răsărit de Nistru) nu este nici măcar dialect al limbii române. Dialecte sunt, alături de daco-româna de la nord de Dunăre, aromâna, meglenoromâna, istroromâna și (posibil încă având câteva zeci de vorbitori), maurovlaha. Toate acestea, de la sud de Dunăre. În cadrul dialectului daco-român al limbii române s-au individualizat de-a lungul timpului și câteva graiuri, printre care și cel moldovenesc. Dar graiul nu este, conform DEX-ului, decât o ”unitate lingvistică subordonată dialectului, caracteristică pentru o regiune mai puțin întinsă”. Graiul moldovenesc este același, așadar, cel vorbit de la Galați la Soroca, sau de la Tighina la Suceava. Și care se înțelege foarte bine cu alte graiuri românești, de la București, Cluj, Timișoara sau Constanța. Unitatea graiurilor limbii (daco) române este atât de evidentă încât nu mai necesită, practic, demonstrații suplimentare.
Aberațiile pseudo-științifice ale unei așa-zise limbi ”moldovenești”, distincte de cea română, reprezintă astăzi iterațiile târzii ale laboratoarelor staliniste din anii ’20. Într-adevăr, la 12 octombrie 1924, în urma deciziei C.C. al P.C.U.S., s-a constituit Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească în cadrul R.S.S. Ucrainene, în stânga Nistrului, inițial cu capitala la Balta (1924-1929), apoi la Tirișpole (Tiraspol: 1929-1940/1941). Aici s-a născut teoria ”limbii moldovenești” diferită de cea română, și deci a existenței unui ”popor moldovenesc” separat de cel român. Să amintim, doar în treacăt, că ”geniul” care a sistematizat aceste halucinații etno-lingvistice moldoveniste a fost un moldovean ”din talpă”: Abram Lvovich Grinștein. Cetățean rus născut la Bălți în 1890, revoluționar bolșevic (mai exact, troțchist), a fost executat de confrații lui comuniști în 1937. El este cel care, nu-i așa?, fin cunoscător și savant de renume în ale etnologiei și lingvisticii, a inventat teoria moldovenismului în paginile ziarului Odesskie Izvestia din august 1924. Pe care dușmanii poporului român – în speță rușii și alți alogeni de la est de Prut – o flutură până azi, în gurile unor Voronin, Dodon sau Tkaciuc.
Să constatăm însă că:
a) La 31 august 1989 limba română scrisă cu alfabet latin devine limbă oficială în Basarabia;
b) La 27 august 1991 Declarația de Independență a R. Moldova proclamă explicit limba română ca ”limbă de stat” (oficială) a țării;
c) La 9 septembrie 1994, Academia de Științe de la Chișinău a emis Hotărârea nr. 75, prin care stabilește că „limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba română”;
d) La 5 decembrie 2013, Curtea Constituțională a R. Moldova decide că textul Declarației de Independență (care folosește termenul „limba română”) prevalează asupra textului Constituției (articolul 13);
e) La 23 martie 2023, președinta Maia Sandu promulgă legea prin care sintagma „limba moldovenească” este înlocuită definitiv cu „limba română” în toate legile țării, inclusiv în Constituție.
Așa încât, în prezent, limba română este utilizată pe deplin în administrație, educație și mass-media, standardele lingvistice fiind aliniate complet cu cele ale Academiei Române. În plus, este de domeniul evidenței că orice român din Basarabia se înțelege bine-mersi cu orice alt român din oricare altă provincie istorică românească: fără dicționar, fără translator, fără recurgerea la o altă limbă. Așadar, ”bătălia limbii” pare a se fi încheiat definitiv. Dar care este urmarea firească, logică, necesară a acceptării realității că limba vorbită de marea majoritate a locuitorilor Basarabiei este limba română? Nu cumva aceea că acești băștinași, vorbitori nativi de română, sunt români? Desigur că da, dacă admitem definiția dată mai sus a termenilor de grup etnic, popor sau națiune. Discutabil spre nu, dacă introducem în discuție un alt construct artificial: cel de așa-zisă națiune civică. Și pe care chiar unii din actuala putere de la Chișinău începuseră să-l fluture acum câțiva ani. (Între timp, aceștia par să-și fi venit în fire). Iată cum definiția termenilor, ca și în Drept, este esențială; cu ea trebuie să se înceapă. Iar definirea oricăror cuvinte ne duce, până la urmă, spre semnificația semnelor. Adică, pe măsură ce săpăm mai adânc spre logica primordială, ajungem la un moment dat la semiotică. Nu mai puțin fascinantă decât lingvistica – însă mult mai complexă – aceasta excede cu mult rostul și întinderea prezentului articol.
Există în politică un concept care se numește Testul rățoiului, și care sună așa: ”Dacă arată ca o rață, înoată ca o rață și măcăne ca o rață, atunci probabil este o rață”. Deci: dacă locuitorii majoritari ai Basarabiei vorbesc limba română, au o cultură comună cu cea de la vest de Prut, au aceiași strămoși cu toți cei din arealul carpato-danubiano-pontic (geții/dacii și romanii/latinii), au tradiții comune, același model societal, împărtășesc aceeași istorie cu românii din dreapta Prutului, au aceeași credință religioasă creștin-ortodoxă, au aceleași aspirații majore, atunci ce sunt ei, din punct de vedere etnic? Români! Da, locuitorii de peste Prut și de peste Nistru sunt români, tocmai pentru că sunt moldoveni. Doar că primul este etnonim, iar adoua este doar o denumire regională. Așa cum un locuitor din Buzău, de pildă, este român tocmai pentru că este muntean. Una nu o exclude pe cealaltă ci, dimpotrivă, una o împlinește pe cealaltă. Și exemplele pot continua…
Așadar, după ce limba română a fost restaurată pe locul ei de drept, pasul logic următor este cel de a duce mai departe consecințele firești. Nu există nici un popor moldovenesc în R. Moldova de azi. Există însă un popor român din Basarabia, în majoritatea sa având cetățenia celui de-al doilea stat românesc, numit astăzi R. Moldova. Să nu confundăm deci cetățenia moldovenească (un fapt juridic real, dar pur administrativ) cu termeni precum grupul etnic sau naționalitatea. La modul concret, actualul for legislativ de la Chișinău ar putea continua cu îndreptarea răului prin completarea articolului 1, alineat 1 din Constituție. Ce spune acesta? ”Republica Moldova este un stat suveran și independent, unitar și indivizibil.” Spre comparație, ce spune același articol 1 din Constituția României? ”România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.” Ce lipsește din Constituția R. Moldova? Exact caracteristica națională! Adică cea care ar termina imediat orice discuții și/sau pretenții legate de un posibil concept de ”stat multinațional” sau de ”națiune civică”. Și care ar sta pavăză altei note fundamentale a statului, anume cea de stat unitar. Care stat unitar este în contradicție flagrantă cu orice forme de autonomii administrativ-teritoriale pe principii etnice (cazul Găgăuziei, al Transnistriei…). De ce agrarienii nu au introdus atributul național al statului, în Constituția lor din 1994? Pentru că, odată introdus – atunci, ca și azi – ar trebui să răspundă la întrebarea fundamentală: care este națiunea titulară a statului? Și, cum națiune moldovenească nu există, atunci ar trebui înțeleasă ca titulară națiunea română, cu toate consecințele ce ar decurge de aici, până la reunire. Adică exact de ceea ce fug, ca dracul de tămâie, toți separatiștii de ieri și de azi: de la mancurții moldoveniști și stataliști, până la rusofilii vânduți Kremlinului. De la idioții utili putiniști până la separatiștii și ocupanții din Transnistria.
Să dăm, în contrapondere cu termenul de separatist, definiția cuvântului unitate, din același DEX: ”însușirea a tot ce constituie un întreg indivizibil. Coeziune, omogenitate, solidaritate, unire; tot unitar, indivizibil.” Și, pentru că tot fac paradă popii rusofili de pioșenia lorcalpă, să le aducem aminte că diavol vine din grecescul diabolos, care are sensul de a dezbina, a separa. Și care diavol este (și) tatăl minciunii. De aceea, pe minciună nu se poate clădi nimic curat și trainic. Iar adevărul este numai unul, oricât ar fi de dureros sau inconfortabil pentru unii. Să nu ne lăsăm dezbinați și să recunoaștem ceea ce este de domeniul evidenței: suntem români, atât la dreapta, cât și la stânga Prutului. Iar R. Moldova, așa nelegitimă cum este, are totuși dreptul de a avea în Constituție consfințit caracterul de stat național. Are totuși dreptul de a-și recupera teritoriile ocupate și de a-și lichida autonomiile ce servesc Kremlinului drept coloană a V-a. Și are totuși dreptul de a fi sprijinită de Țara de-acasă, și de a reveni la ea când atât dorul, cât și înțelepciunea o vor cuprinde cu adevărat.
Acum, să socotească fiecare, după conștiința și priceperea lui, aplicând definițiile și criteriile de mai sus, dacă stataliștii, moldoveniștii, diverșii mancurți pot fi socotiți drept separatiști (față de națiunea română, față de Țara-mamă, față de adevărul istoric), sau nu.
