Propunerea legislativă depusă de Partidul SOS România privind Unificarea celor două state românești, trecută tacit de Camera Deputaților pe 24 iunie 2026, prin depășirea termenului constituțional de 45 de zile prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituția României, este, din păcate, sortită respingerii. Nu din cauza lipsei de voință politică a instituțiilor vizate, ci din cauza stângăciei juridice a demersului însuși. Iar această stângăcie nu este întâmplătoare.
Un partid al cărui lider a făcut pelerinaje politice la Moscova și Sankt Petersburg, cântând osanale lui Putin și pozând alături de Ilan Șor, dușman declarat al Reunificării și unul dintre principalele instrumente politice ale Kremlinului în Republica Moldova, nu poate fi, în mod credibil, purtătorul de stindard al proiectului identitar comun al celor două state românești. Intenția reală a acestui demers nu este avansarea cauzei Unirii, ci per a contrario, compromiterea ei.
Un proiect copy-paste
Înainte de a analiza viciile juridice ale proiectului, se impune o observație preliminară care spune, în sine, tot ce trebuie știut despre seriozitatea acestui demers. Textul normativ al propunerii nr. 305/2026 este identic cu cel al propunerii nr. 360/2023, respinsă definitiv de Senat în noiembrie 2023. În privința proiectului din 2023, Consiliul Legislativ (aviz negativ nr. 435/27.04.2023) a respins propunerea pe două paliere distincte:
Art. 1 și 2 nu au caracter dispozitiv, ci unul declarativ, nefiind astfel întrunite dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.
În privința art. 3, prin care Parlamentul ar abilita Guvernul să înceapă negocieri cu autoritățile de la Chișinău, Consiliul Legislativ a invocat Decizia CCR nr. 682/2012. Curtea Constituțională a României a reținut că, potrivit art. 80 alin. (1) din Constituție, Președintele României este cel care conduce și angajează statul în planul politicii externe, iar Guvernul, prin Primul-ministru, implementează măsurile față de care statul s-a angajat, conform orientării stabilite de Președinte. Inițiativa declanșării unor negocieri pe plan internațional aparține exclusiv puterii executive și nu poate fi stabilită prin lege.
Așadar, din constatările organelor abilitate, reiese că proiectul înaintat de Partidul SOS România în 2023 a fost respins din cauza nerespectării cadrului legal, stângăcia tehnică juridică a propunerii de 4 articole fiind explicită.
Conflictul juridic
Deși noul proiect de lege din 2026 a trecut tacit de Camera Deputaților, Consiliul Economic și Social a concretizat câteva aspecte esențiale. Conform Constituției Republicii Moldova, acesta este un stat suveran, independent, unitar și indivizibil; modificarea acestor dispoziții este prevăzută de art. 142 din Constituția Moldovei, care impune un referendum aprobat cu votul majorității cetățenilor înscriși în listele electorale.
Totodată, proiectul este excesiv de lacunar pentru un obiect de reglementare cu efecte constituționale, instituționale și sociale majore, nereglementând elemente esențiale precum mecanismul juridic al Unirii, efectele asupra cetățeniei, continuitatea ordinii juridice, organizarea administrativ-teritorială, regimul drepturilor electorale, protecția minorităților sau tranziția sistemelor de protecție socială, sănătate, educație și fiscalitate.
În același timp, orice unire între două state suverane implică un tratat internațional bilateral, ratificat conform dreptului intern al ambelor state. Astfel, o lege adoptată unilateral de Parlamentul României nu produce niciun efect față de Republica Moldova și nu poate crea drepturi sau obligații pe teritoriul acesteia. Și, așa cum am menționat, proiectul nu reglementează statutul cetățeniei, sistemelor juridice, proprietății publice și private, datoriei publice, sistemelor fiscale, protecției sociale sau administrației publice. Deci putem sesiza lipsa normelor tranzitorii.
Prin urmare, în actualul cadru constituțional, o inițiativă legislativă adoptată exclusiv la București nu este, prin ea însăși, suficientă pentru realizarea Reunificării. Indiferent de formula juridică ce ar putea fi avută în vedere în viitor, procesul ar presupune inevitabil rezolvarea neclarităților constituționale din Republica Moldova, inclusiv prin interpretarea Curții Constituționale cu privire la aplicarea articolului 142.
Realitatea factuală
Din expunerea de motive înaintată de partidul al cărui lider face apologetica lui Vladimir Putin, putem sesiza un element esențial: Congresul Statelor Unite ale Americii, la data de 28 iunie 1991, a adoptat Rezoluția Senatului 148. În acest act, se face un expozeu cu trimitere la istoria Principatului Moldovei, decizia democratică de Unificare a Basarabiei, dar și imperialismul și criminalitatea Rusiei. Cu finalitatea că Guvernul Statelor Unite trebuie:
„1) Să susțină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei și al Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică, și să emită o declarație cu acest scop;
și 2) Să susțină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să negocieze în mod pașnic, dacă aceasta le este voia, Reunificarea României cu Moldova și cu Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale dreptului internațional și în conformitate cu Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki”.
Cu toate acestea, chiar dacă proiectul înaintat de SOS este sortit respingerii, nu trebuie să uităm de faptul că Parlamentul României s-a pronunțat deja, în mod solemn și explicit, asupra acestui subiect. Prin Declarația nr. 1 din 27 martie 2018, adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului cu ocazia centenarului Unirii Basarabiei cu România, Parlamentul a declarat că:
„România și cetățenii ei sunt și vor fi întotdeauna pregătiți să vină în întâmpinarea oricărei manifestări organice de reunificare din partea cetățenilor Republicii Moldova, ca o expresie a voinței suverane a acestora” și a recunoscut drept „pe deplin legitimă dorința acelor cetățeni ai Republicii Moldova care susțin unificarea celor două state”.
Această declarație, publicată în Monitorul Oficial nr. 269 din 27 martie 2018, nu a fost niciodată abrogată. Ea există în ordinea juridică română și reprezintă poziția oficială a Legislativului de la București față de chestiunea Reunificării.
Ce trebuie făcut?
În primul rând, singurul actor constituțional al statului român capabil să transforme cauza Reunificării într-un proces diplomatic real este Președintele României, Nicușor Dan. El dispune de conducerea politicii externe, reprezentarea statului în relațiile internaționale, inițierea și orientarea negocierilor bilaterale. Declarația Parlamentului din 27 martie 2018 există și oferă cadrul politic. Sprijinul popular de peste 70% din sondaje există și oferă mandatul democratic. Ceea ce lipsește este inițiativa Palatului Cotroceni de a traduce aceste realități într-o agendă de politică externă asumată, coerentă și credibilă. Inițierea proiectului de către partidul SOS a deschis dezbaterea. Zarurile au fost aruncate, nu de cine trebuia, dar au fost aruncate. Din acest moment, obiectivul Unirii nu mai poate fi ignorat de forțele politice românești pro-occidentale.
Pentru conducerea actuală a Republicii Moldova, care a adus la masa discuțiilor internaționale subiectul unirii, responsabilitatea acestui proiect este în egală măsură. Mai mult decât atât, sesizez necesitatea revizuirii de către Curtea Constituțională a art. 142. Pentru că același articol care vorbește de referendum expune la alineatul (3) că „Constituția nu poate fi revizuită pe durata stării de urgență, de asediu și de război„.
Din 2022, în spațiul public de la Chișinău a fost discutat scenariul Reunificării în contextul unei extinderi a conflictului armat din Ucraina. Or, tocmai această ipoteză introduce o constrângere suplimentară asupra posibilității de revizuire constituțională. Cu alte cuvinte, fereastra de oportunitate politică nu se deschide în momentul crizei, ci înaintea ei. În acest sens, campaniile de informare publică și pregătirea cadrului legal devin relevante doar dacă sunt construite a priori, nu în fața faptului împlinit, adică „atunci când rușii ajung la Odesa”.
Se impune așadar o abordare coerentă, asumată de forțele politice pro-occidentale de pe ambele maluri ale Prutului: un mecanism de apropiere instituțională, o revizuire constituțională coordonată și un cadru bilateral inspirat din experiența Germaniei, capabil să înlocuiască beletristica populistă cu voință politică reală, pentru a nu lăsa tema Unirii în mâinile celor care au misiunea de a o compromite după model roșkist.
Aleșii de la București și Chișinău se află, astfel, în fața unei decizii inevitabile: fie construiesc, în mod responsabil, cadrul instituțional al Reunificării și își asumă „trecerea Rubiconului”, fie lasă această idee vulnerabilă operațiunilor de influență ale Kremlinului.
