În spațiul public românesc se încearcă tot mai insistent promovarea narațiunii potrivit căreia comunitatea rușilor-lipoveni ar fi victima unei presupuse „rusofobii” în România. Unul dintre cei mai vocali promotori ai acestui discurs este Feodor Afanasii, care invocă frecvent cazuri de presupusă discriminare pentru a susține existența unui fenomen sistemic. Recent, acesta a publicat mărturia anonimă a unui părinte care susține că și-a transferat copilul la o altă școală din Tulcea din cauza comportamentului unei profesoare.
O asemenea acuzație este una extrem de gravă și, tocmai de aceea, nu poate fi transformată în dovada existenței unei „rusofobii” generalizate doar pe baza unei relatări anonime. Ea trebuie analizată cu responsabilitate și raportată la realitățile și faptele verificabile.
Dacă un asemenea caz a existat, el trebuie investigat cu toată seriozitatea. În România, niciun copil nu trebuie discriminat din cauza originii sale etnice, a limbii vorbite în familie sau a apartenenței religioase. Acesta este un principiu fundamental al unui stat democratic.
Însă de la un caz individual, neverificat public, până la concluzia că România ar desfășura o campanie de marginalizare împotriva comunității ruse este o distanță uriașă. O asemenea afirmație nu poate fi construită pe mărturii anonime și pe generalizări, ci trebuie susținută prin dovezi solide.
România și protecția minorităților naționale
În realitate, România este unul dintre statele europene care oferă minorităților naționale un cadru juridic și instituțional consistent pentru păstrarea identității lor. Comunitatea rușilor-lipoveni beneficiază de reprezentare în Parlamentul României, de organizații proprii, de sprijin pentru activitățile culturale și religioase și de posibilitatea promovării limbii și tradițiilor sale. Aceste drepturi nu sunt acordate formal, ci sunt exercitate de zeci de ani.
Tocmai de aceea, este important să facem diferența dintre apărarea legitimă a drepturilor unei minorități și construirea unei narațiuni care încearcă să inducă ideea că România ar fi devenit un stat ostil cetățenilor săi de origine rusă.
O narațiune desprinsă de realitate
Mai mult decât atât, discursul lui Feodor Afanasii depășește adesea tema drepturilor minorităților și intră în zona unor poziționări politice favorabile Federației Ruse. Un exemplu este distribuirea unei postări aparținând Asociației Camera de Cooperare Economică și Culturală Româno-Rusă, în care decizia privind participarea unor sportivi ruși la o competiție de la Cluj-Napoca era calificată drept un act de „slăbiciune” al României și o încălcare a spiritului olimpic.
O asemenea prezentare ignoră însă contextul internațional. Restricțiile privind participarea sportivilor ruși la numeroase competiții nu reprezintă o inițiativă izolată a României, ci sunt consecința dezbaterilor și deciziilor adoptate după agresiunea Federației Ruse împotriva Ucrainei. A transforma această realitate într-o dovadă a „rusofobiei” înseamnă a elimina deliberat contextul care a generat-o.
Literatura rusă contrazice narațiunea „rusofobiei”
La fel de discutabil este și modul în care Feodor Afanasii folosește termenul „rusofobie”. În discursul său, critica la adresa Kremlinului, condamnarea războiului din Ucraina sau contestarea politicii externe a Federației Ruse ajung să fie prezentate drept manifestări ale urii față de ruși. Or, cele două lucruri nu sunt sinonime. A critica regimul de la Moscova nu înseamnă a manifesta ostilitate față de cetățenii români de origine rusă sau față de cultura rusă.
Dacă România ar fi cu adevărat un stat dominat de rusofobie, acest lucru s-ar reflecta inevitabil și în viața culturală. Realitatea demonstrează exact contrariul. Literatura rusă ocupă în continuare un loc important în librăriile și bibliotecile din România. Operele lui Fiodor Dostoievski, Lev Tolstoi, Anton Cehov, Mihail Bulgakov, Vladimir Nabokov, Aleksandr Soljenițîn și ale multor altor autori ruși sunt traduse, reeditate și citite fără nicio restricție. Universitățile continuă să studieze cultura și literatura rusă, iar editurile publică constant noi ediții ale marilor clasici.
Narațiunile Kremlinului circulă liber
Nici argumentul potrivit căruia limba rusă ar fi marginalizată nu rezistă unei analize serioase. După începutul războiului din Ucraina, România a devenit una dintre principalele țări de tranzit și refugiu pentru persoane venite din Ucraina. În marile orașe, limba rusă poate fi auzită zilnic în spațiul public, fără ca acest lucru să genereze intervenții ale autorităților sau restricții privind folosirea ei.
În același timp, spațiul public românesc este departe de a fi unul în care orice opinie favorabilă Rusiei este redusă la tăcere. Dimpotrivă, pe rețelele sociale circulă frecvent narațiuni promovate de propaganda Kremlinului, potrivit cărora Ucraina ar fi un „stat artificial”, războiul ar fi fost provocat exclusiv de NATO sau Occidentul ar controla laboratoare biologice secrete în Ucraina. Aceste teorii sunt distribuite inclusiv de cetățeni români. Simplul fapt că asemenea mesaje circulă liber demonstrează că România nu este societatea intolerantă descrisă de Feodor Afanasii.
Pericolul unei false rupturi interetnice
Poate cel mai grav aspect al acestui tip de discurs este însă altul. El riscă să creeze impresia existenței unei rupturi între majoritatea românească și comunitatea rușilor-lipoveni, o ruptură care nu caracterizează realitatea. Comunitatea rușilor-lipoveni face parte din istoria României. Membrii acestei comunități și-au demonstrat în repetate rânduri loialitatea față de statul român, contribuind la dezvoltarea acestuia în toate domeniile vieții publice. A asocia întreaga comunitate cu o retorică a victimizării permanente nu face decât să afecteze imaginea unei minorități care s-a integrat firesc în societatea românească.
România trebuie să combată orice act real de discriminare, indiferent împotriva cui este îndreptat. Însă este la fel de important să respingem încercările de a transforma cazuri individuale sau afirmații neverificate într-o teorie despre o presupusă persecuție sistematică a comunității de lipoveni. Respectarea drepturilor minorităților și combaterea propagandei care încearcă să creeze falii artificiale între cetățenii României nu sunt obiective contradictorii. Din contră, ele reprezintă două condiții esențiale pentru o societate democratică, matură și unită în fața propagandei.
