Dacă mecanismul nu funcționează, îl repari. Nu elimini reparația istorică
Treisprezece deputați PSD au depus în Parlamentul României o inițiativă care ar putea schimba fundamental una dintre cele mai importante legături juridice dintre România și comunitățile istorice românești din afara frontierelor sale actuale: mecanismul redobândirii cetățeniei române de către descendenții foștilor cetățeni români.
Proiectul B509/2026, aflat în prezent la Senat, propune modificarea Legii cetățeniei române nr. 21/1991. Miza este importantă mai ales pentru Republica Moldova.
În forma actuală, aflată în vigoare, articolul 11 permite persoanelor care au pierdut cetățenia română din motive neimputabile lor sau cărora le-a fost ridicată fără voia lor, precum și descendenților acestora până la gradul III, să solicite cetățenia română în condițiile prevăzute de lege. Din 2025, legea solicită, cu anumite excepții, și dovada cunoașterii limbii române.
Iar în ceea ce privește inițiativa celor 13 deputați PSD, aceasta pornește de la probleme care merită discutate. Există fraude. Există dosare care așteaptă ani întregi. Există persoane care încearcă să transforme cetățenia română într-o simplă poartă de acces către Uniunea Europeană. Există întrebări legitime despre legătura reală dintre un solicitant și România. Problema nu este, așadar, că deputații au identificat niște vulnerabilități inexistente. Problema este soluția pe care o propun.
Unul dintre argumentele inițiatorilor este că actualul sistem s-ar fi îndepărtat de caracterul său reparator. Cetățenia ajunge să fie solicitată și de persoane care nu au fost niciodată cetățeni români și care, în unele situații, nu mai au o legătură culturală, lingvistică sau socială efectivă cu România. Preocuparea este legitimă. Dar răspunsul legislativ mi se pare disproporționat.
Dacă statul român consideră că legătura cu România trebuie să fie una autentică, atunci poate defini mai bine această legătură și o poate verifica. Poate solicita cunoașterea limbii române, lucru pe care legislația deja îl face. Poate întări verificarea documentelor. Poate diferenția mai eficient între un urmaș care își poate demonstra filiația și o persoană care încearcă să exploateze o vulnerabilitate administrativă.
Cu alte cuvinte, statul poate deveni mai exigent. Dar între a face mecanismul mai exigent și a elimina descendenții din mecanism există o diferență fundamentală. Dacă problema este că filtrul nu funcționează suficient de bine, soluția este să repari filtrul. Nu să elimini categoria pe care filtrul trebuia să o verifice. Mai ales că România tocmai a înăsprit legislația. Legea nr. 14/2025 a introdus pentru solicitanții de la articolele 10 și 11 obligația de a demonstra cunoașterea limbii române, cu excepțiile stabilite de lege. Statul român a demonstrat astfel că poate modifica procedura fără să abandoneze principiul reparatoriu. De ce nu ar continua pe această cale?
Sunt prea multe dosare. Și?
Al doilea argument privește volumul uriaș de muncă și dificultatea verificărilor genealogice. Aici apare o întrebare simplă: de când numărul mare de cereri reprezintă un argument pentru eliminarea dreptului de a depune cererea? Dacă o instituție publică are prea multe dosare, prima discuție ar trebui să fie despre capacitatea acelei instituții.
Câți oameni procesează dosarele? Cât de digitalizată este procedura? Cât de repede comunică Autoritatea Națională pentru Cetățenie cu arhivele și instituțiile de stare civilă? Ce baze de date pot fi interoperabilizate? Unde apar blocajele? Ce verificări pot fi automatizate? De ce anumite proceduri durează ani? Câte resurse sunt necesare pentru reducerea restanțelor? Acestea sunt întrebări de administrație publică.
Răspunsul nu poate fi pur și simplu: sunt prea multe dosare, deci să reducem numărul oamenilor care au dreptul să depună dosare.
Un stat nu rezolvă o coadă administrativă eliminând oamenii din coadă. O rezolvă făcând administrația să funcționeze. Dacă problema este risipa banului public, atunci tocmai eficiența instituțională ar trebui să fie centrul reformei: digitalizare, verificări mai rapide, schimb de informații între instituții, personal suficient și mecanisme care să separe rapid dosarele credibile de cele suspecte. A elimina descendenții este, desigur, o metodă foarte eficientă de a reduce numărul dosarelor. Dar nu orice metodă care reduce o statistică rezolvă și problema care se află în spatele statisticii.
Da, există fraude. Tocmai de aceea există, ca răspuns, unele instituții ale statului
Argumentul cel mai puternic al inițiatorilor este cel privind fraudele. Și aici ar fi greșit să ne prefacem că problema nu există. În decembrie 2025, Parchetul General a anunțat o anchetă privind o presupusă rețea de obținere frauduloasă a cetățeniei române. Procurorii susțineau că numai în primele 11 luni ale anului peste 900 de cereri ar fi avut legătură cu activitatea grupului investigat. Ancheta viza inclusiv suspiciuni privind documente de stare civilă falsificate, iar printre cei cercetați se aflau avocați, traducători, funcționari și alte persoane implicate în mecanism. Asta este grav, dar tocmai acest caz demonstrează ceva esențial: frauda trebuie investigată și sancționată.
Dacă există certificate false, statul trebuie să identifice falsurile. Dacă există funcționari corupți, aceștia trebuie anchetați. Dacă există intermediari care construiesc genealogii fictive, rețelele trebuie destructurate. Dacă anumite documente emise în străinătate prezintă un risc ridicat, verificarea lor trebuie consolidată. Nu rezultă însă că, pentru că există persoane care falsifică o descendență, descendența autentică trebuie să înceteze să mai producă efecte juridice.
Altfel, aplicăm o logică periculoasă: pentru că instituția nu poate separa suficient de eficient frauda de situația legitimă, restrângem situația legitimă. Frauda este un argument pentru un stat mai competent, nu pentru un stat care renunță la propriul mecanism.
Cetățenia română nu trebuie să fie un pașaport european cumpărat prin genealogie
Există însă și o realitate incomodă pe care noi, în Republica Moldova, ar trebui să avem curajul să o recunoaștem. Cetățenia română a fost folosită de unii basarabeni pragmatic. Pentru unii, România nu a reprezentat neapărat o identitate asumată sau recuperarea unei continuități istorice. Pașaportul românesc a însemnat posibilitatea de a munci în Italia, Germania, Franța, Irlanda sau în alt stat al Uniunii Europene. Ar fi naiv să negăm acest lucru. Și tocmai aici inițiatorii proiectului ating o problemă reală: cetățenia unui stat nu ar trebui redusă la avantajele economice și de mobilitate pe care le oferă.
Dar nici aici soluția nu trebuie să fie eliminarea mecanismului. România poate cere mai mult. Poate cere limba română. Poate cere documente incontestabile. Poate verifica filiația. Poate impune standarde mai riguroase împotriva fraudei. Poate construi o procedură prin care legătura cu România să nu existe doar într-un certificat de naștere vechi de aproape un secol. Întrebarea corectă este, așadar: România poate condiționa mai strict cetățenia fără să abandoneze principiul reparației istorice? Cred că aceasta este discuția pe care proiectul ar fi trebuit să o deschidă.
Cetățenia ca formă de soft power
Mai există însă o dimensiune pe care o abordare pur contabilă riscă să o ignore. Timp de decenii, cetățenia română a fost și unul dintre cele mai puternice instrumente de apropiere dintre Republica Moldova și spațiul românesc și european. Nu doar simbolic. Sute de mii de oameni au circulat, au studiat, au muncit și au trăit în România și în Uniunea Europeană. Au intrat în contact direct cu instituțiile și societățile europene. O parte s-au stabilit acolo, dar au continuat să păstreze legături cu Republica Moldova. Iar această diasporă a devenit între timp un actor important al vieții politice moldovenești.
De exemplu, la alegerile parlamentare din 28 septembrie 2025, votul din străinătate a avut din nou o pondere importantă, într-un scrutin în urma căruia Partidul Acțiune și Solidaritate, formațiunea care susține integrarea europeană a Republicii Moldova, a obținut 55 dintre cele 101 mandate parlamentare.
Integrarea a sute de mii de cetățeni moldoveni în spațiul românesc și european a creat o formă de contact direct cu Europa pe care nicio campanie de comunicare nu ar fi putut-o reproduce. Pentru România, cetățenia acordată în baza legăturii istorice nu trebuie privită exclusiv prin costul funcționarului care procesează dosarul. Există și o dimensiune strategică: legături umane, educaționale, economice și culturale între cele două maluri ale Prutului. Aceasta este, în sens larg, o formă de soft power. Și este cu atât mai relevantă într-o perioadă în care Republica Moldova încearcă să înainteze pe drumul integrării europene.
Reformați. Nu desființați.
Nu cred că România trebuie să acorde cetățenia automat oricărei persoane care reușește să găsească într-o arhivă un străbunic născut în interiorul frontierelor României interbelice.
Nu cred nici că fraudele trebuie minimalizate în numele unei retorici istorice. Din contră. Cetățenia română trebuie protejată tocmai pentru ca mecanismul reparator să rămână credibil.
Dar aici se află diferența fundamentală dintre reformă și abandon. Dacă problema este frauda, combateți frauda. Dacă problema este falsificarea documentelor, construiți un sistem prin care documentele să poată fi verificate. Dacă problema este numărul uriaș de dosare, modernizați Autoritatea Națională pentru Cetățenie. Dacă problema este lipsa cunoașterii limbii române, verificați cunoașterea limbii române.
Dacă problema este lipsa unei legături reale cu România, definiți juridic această legătură și găsiți o modalitate rezonabilă de a o verifica. Dacă problema este risipa banului public, eficientizați administrația.
Dar nu transformați neputința mecanismului de a distinge suficient de repede între solicitantul legitim și cel fraudulos într-un argument pentru eliminarea solicitantului legitim.
Pentru că atunci statul nu mai combate vulnerabilitatea sistemului, ci ocolește vulnerabilitatea renunțând la o parte din sistem.
Reparația nu ar trebui să expire odată cu generația care a suferit nedreptatea
România are tot dreptul să își protejeze cetățenia. Mai mult decât atât, are obligația să o facă. Un pașaport românesc este și un pașaport al Uniunii Europene. Tocmai de aceea verificările trebuie să fie serioase, fraudele pedepsite, iar procedurile suficient de riguroase încât cetățenia să nu devină o marfă tranzacționată prin intermediari și documente fabricate.
Dar România are și o memorie istorică, iar dacă statul român consideră că pierderea cetățeniei fără voia persoanei reprezintă o nedreptate care merită reparată, trebuie să accepte și consecința logică a trecerii timpului: după 86 de ani, reparația nu mai poate privi doar generația care a trăit direct ruptura din 1940. Privește inevitabil urmașii.
Aici nu mai discutăm doar despre jus sanguinis, despre birocrație sau despre câte dosare poate procesa anual o instituție de la București. Discutăm despre ce înțelege statul român prin continuitate. Și, mai ales, despre cât timp este dispus să își asume propria reparație istorică.
Poți închide o portiță folosită de cei care fraudează sistemul fără să închizi ușa celor pentru care sistemul a fost creat. Pentru asta însă este nevoie de ceva mai dificil decât tăierea unor alineate dintr-o lege. Este nevoie ca statul să facă mecanismul să funcționeze.
