Cum a fost transformat un document sovietic într-un simbol fals al fondării statului moldovenesc — și de ce adevărata independență continuă să incomodeze.
Astăzi, cu surle, trâmbițe și mult elan pe Facebook, politicienii din Republica Moldova celebrează, în plină campanie, Ziua Suveranității. Deputații se întrec în bannere colorate și mesaje vibrante despre „curajul moldovenilor” care, pe 23 iunie 1990, au votat „Declarația de suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste Moldova” – da, acesta e titlul complet și oficial al documentului pe care îl sărbătorim astăzi.
Trecem peste transferul de imagine – deloc elegant, ba chiar grotesc – de la cei care au votat declarația, la cei care o celebrează azi cu lacrimi în ochi, deși n-au deschis-o vreodată, nici măcar pe Wikipedia, să vadă ce scrie acolo. La ce bun? Suntem în plină campanie electorală, iar în astfel de momente, patriotismul politicienilor atinge forme aproape febrile. Brusc, li se reactivează glanda națională: devin tandri cu drapelul, recită versuri despre „țărișoară” și se îmbracă în ie – uneori fără să fie siguri dacă e românească sau moldovenească. Dar iese bine în poză, și asta e tot ce contează.
În Republica Moldova istoria mereu a fost un decor. Iar când nu exista, se inventa. Ziua Suveranității e doar unul dintre cele mai mari artificii festiviste care împânzesc calendarul politic moldovenesc. În lipsa unor borne reale, se decupează simboluri din carton și se proclamă „sărbători naționale”. Așa-numita „Zi a Suveranității” e prezentată azi drept un fel de act fondator, în realitate fiind un ambalaj strălucitor, dar gol de conținut.
Pe malurile Bâcului, istoria n-a fost niciodată o reflecție onestă a memoriei colective, fiind mereu alterată de „surogate”. Asta explică de ce evenimentele care ar evidenția adevăratul curaj al moldovenilor nu sunt marcate în nicio agendă oficială: ziua de 7 noiembrie 1989, când zeci de mii de oameni au blocat accesul tancurilor sovietice în Piața Marii Adunări Naționale, sau ziua de 10 noiembrie, când au blocat sediul MAI, forțând regimul sovietic să elibereze un grup de deținuți politici. Acestea sunt acte de curaj autentic — dar ele nu pot fi instrumentalizate fără riscuri. Pentru că vorbesc despre rezistența anti-rusească autentică – nu despre costume populare și poezii recitate cu lacrima în colțul ochiului.
Să revenim, totuși, la mult lăudatul „curaj al moldovenilor” din 23 iunie 1990. Dacă tot vorbim de istorie, măcar să păstrăm proporțiile.
„Declarația de suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste Moldova” nu proclama independența, nu rupsese lanțurile imperiului și nici nu sfida Kremlinul. Era, în esență, o declarație de suveranitate în cadrul URSS. Cu alte cuvinte, un fel de autonomie cu voie de la Moscova.
Moldovenii nu au fost nici primii, nici ultimii care „și-au tras” un asemenea document. Era deja o modă în agonie sovietică, o formă de a părea dizident fără să ieși cu adevărat din rând. Mai mult, Declarația moldovenească a venit târziu, abia după ce „fratele mai mare”, Federația Rusă, își proclamase suveranitatea pe 12 iunie 1990. Ultima republică sovietică care a închis oficial această defilare simbolică a fost Belarusul, cu o declarație emisă abia pe 27 iulie 1990. Așadar, nimic revoluționar, nimic pionieresc — doar o mișcare de pluton într-un marș controlat.
Moscova a încercat, pentru decredibilizare, să bage în același coș simbolic toate declarațiile de suveranitate din imperiul în descompunere. A pus alături RSS Moldova, Federația Rusă și statele baltice: Estonia (1988), Lituania și Letonia (1989). În realitate, documentele balticilor nu aveau absolut nimic în comun cu modelele sovietice de „suveranitate controlată”.
Îmi amintesc limpede o declarație memorabilă a liderului Sąjūdis, Vytautas Landsbergis, adresată direct lui Gorbaciov: „Lituania nu vrea să iasă din URSS, pentru că nu a intrat niciodată. A fost ocupată.” Acea frază tăioasă, simplă și implacabilă rezuma poziția statelor baltice: nu cereau permisiunea imperiului să plece, ci denunțau caracterul ilegitim al ocupației.
Prin urmare, a pune pe același plan declarația Sovietului Suprem al RSS Moldovenești cu actele de emancipare națională ale Lituaniei, Estoniei sau Letoniei este o manipulare grosolană a istoriei. E ca și cum ai echivala o petiție trimisă administratorului de bloc cu o revoluție în stradă.
În timp ce Chișinăul ofta despre „suveranitate în componența URSS”, balticii vorbeau clar și răspicat despre restaurarea independenței, despre ilegitimitatea ocupației sovietice și despre dreptul la continuitate statală. Aceasta este diferența: unii au reclamat libertatea, alții au negociat lungimea lanțului.
Declarația adoptată de Sovietul Suprem al RSS Moldovenești la 23 iunie 1990 nu poate fi, sub nicio formă, considerată expresia unei „voințe politice curajoase”. A fost, în esență, o raliere târzie și precaută la o tendință care deja se generalizase în întregul spațiu sovietic.
Moldovenii nu au fost nici pionieri, nici rebeli. S-au strecurat în acest proces în maniera care avea să devină marcă națională: prudent, ezitant, cu privirea atent fixată spre Moscova. Declarația de Suveranitate nu a reprezentat o ruptură de sistem, ci o adaptare internă, în cheia reflexelor sovietice: formule vagi și echilibristică terminologică. A transforma acest episod într-o sărbătoare a „curajului național” nu este doar o exagerare. Este o mistificare deliberată – un exercițiu de rescriere a trecutului pentru uz electoral, menit să fabrice simboluri acolo unde nu există nici consens istoric, nici temei real de celebrare.
Dacă există un moment cu adevărat fondator, definitoriu pentru existența Republicii Moldova ca stat, acela este Declarația de Independență din 27 august 1991. Nu altul. Tot ce vine înainte – inclusiv mult lăudata „declarație de suveranitate” din 1990 – nu sunt decât note de subsol ale istoriei. Sau, mai grav, tentative de a confisca și falsifica sensul unui act esențial.
Tocmai această forță simbolică și juridică a Declarației de Independență a devenit, paradoxal, deranjantă. De-a lungul anilor, au existat multiple tentative de a o relativiza. S-a încercat plasarea ei într-un sos ideologic compatibil cu teoriile staliniste despre „moldovenismul milenar de pe malurile Bâcului”. Cu alte cuvinte, s-a căutat estomparea rupturii radicale față de imperiul sovietic și reinterpretarea independenței ca pe o „evoluție firească” a parcursului spre Comunitatea Satelor Independente a unei republici inventate de Stalin în 1940.
Sub bagheta magică a „pro-europeanului” Mark Tkaciuk și a camaradului său Vladimir Voronin, regimul comunist instalat în 2001 a trecut rapid la opera de rescriere simbolică a istoriei. Unul dintre primele gesturi semnificative a fost anularea sărbătorii Zilei Independenței. În locul ei, au introdus o noțiune sterilă: „Ziua Republicii”. Ce afirmă „Ziua Republicii”? Nimic. Nu are ancoră în fapte, nu are ruptură fondatoare, nu deranjează nici pe cei nostalgici, nici pe cei fără memorie. Exact asta s-a dorit: o amputare deliberată a sensului istoric, o încercare de a estompa ruptura din 1991 și de a o înlocui cu o „continuitate” convenabilă ideologic. Printre argumentele invocate pentru această reconfigurare simbolică s-a făcut recurs inclusiv la declarația de suveranitate din 1990 – acel document care oferea „suveranitate” doar în limitele URSS.
Ura față de ideea de independență nu s-a oprit la schimbarea denumirii unei sărbători. În 2009, în haosul provocat de protestele din 7 aprilie, originalul Declarației de Independență – singurul exemplar autentic, cu semnături și sigilii – a fost distrus fizic. Când arde tocmai acel document, din toate camerele clădirii, nu e vorba doar de neglijență. E mesaj. Atât de tare au urât-o, încât au șters-o cu totul. Un act final, aproape ritualic, de eliminare a sensului.
Pentru partida pro-rusă, falsificarea istoriei nu este un accident și nici rezultatul ignoranței. Este un proiect politic pe termen lung. De peste trei decenii, acest proiect e lucrat cu migală: ștergerea sensurilor, estomparea rupturilor, relativizarea independenței. Totul cu un singur scop – Republica Moldova nu trebuie să aibă o identitate politică, opozabilă imperialismului rusesc. Pentru că un stat fără memorie nu poate rezista, iar un popor fără repere e mai ușor de întors din drum.
În acest context, tentativele de a recicla Declarația de Suveranitate din 1990 ca substitut al adevăratului act fondator – Declarația de Independență din 27 august 1991 – au fost constante și deliberate. Sub bagheta magică a „pro-europeanului” Mark Tkaciuk și a camaradului său Vladimir Voronin, acest document a fost promovat drept „actul fondator al statului moldovenesc”. Să transformi un text prudent, scris în logica supraviețuirii în URSS, într-un simbol fals al nașterii statului este o mistificare flagrantă, menită nu să lumineze trecutul, ci să-l deturneze.
În 2009, regimul Voronin a încercat să oficializeze o nouă sărbătoare: „650 de ani de statalitate moldovenească”. Un gest aparent decorativ, dar cu o miză profund ideologică: răsturnarea axei fondatoare a Republicii Moldova și ancorarea sa într-o pseudo-continuare medievală, construită pe mit și conveniență politică.
În această construcție delirantă, Voronin îl proclama pe Isus Hristos drept „primul comunist din istorie”, iar Ștefan cel Mare era rebranduit ca un soi de prim-secretar al RSSM-ului medieval. Așa-numita „statalitate moldovenească” devenea o linie neîntreruptă, curgând senin peste ocupația sovietică, deportări, deznaționalizare și falsuri istorice, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între timp. O ficțiune politică menită să șteargă ruptura, să ascundă trauma, să înlocuiască adevărul cu un manual de lozinci.
Aceeași idee avea să fie reciclată în 2017 de Igor Dodon – ghidat de un „sfetnic de taină”, al cărui nume nici nu merită rostit. Dodon visa instituirea unei Zile a statalității moldovenești – o sărbătoare falsă, fabricată, care ignora deliberat Declarația de Independență, tocmai pentru că acel document denunță explicit pactul criminal Ribbentrop-Molotov și anexarea Basarabiei de către URSS.
Timp de aproape o jumătate de secol, regimul comunist de ocupație a lucrat obsesiv la construcția unei „națiuni moldovenești” artificiale, separate de români, cu o „limbă moldovenească”, o „istorie separată” și o memorie politică reconfigurată în laboratoarele ideologice de la Moscova. În realitate, Republica Moldova nu este și nu a fost niciodată continuatoarea Principatului Moldovei. Este, juridic și politic, succesoarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, înființată în 1940 printr-o decizie a Kremlinului, în urma anexării ilegale a Basarabiei. Și punctum.
Astăzi, succesorii morali ai comisarilor de altădată ne vorbesc despre „multietnicitate”, „neutralitate”, „statalitate moldovenească neîntreruptă”, „limba moldovenească” și alte ficțiuni calibrate cu grijă pentru a menține această țară într-o zonă de ambiguitate identitară.
O zonă în care Rusia rămâne „fratele mai mare”, iar Europa – o direcție de mers, dar nu și o apartenență asumată.
Republica Moldova s-a născut la 27 august 1991, printr-un act de ruptură față de imperiul sovietic. Cât despre așa numita suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste Moldova – ea a încetat să existe la 27 august 1991: juridic și politic.
În loc de concluzie, aș vrea să împărtășesc o amintire.
Cred că ar putea fi de folos noii generații de politicieni, care, cu un entuziasm digital bine calibrat, împart panglici tricolore și postează bannere despre „curajul moldovenilor”.
În 2017, la Vilnius, în cadrul celui de-al 4-lea Congres al Conferinței Mondiale privind Justiția Constituțională, am avut o discuție lungă și memorabilă cu domnul Vytautas Landsbergis, primul președinte al Lituaniei independente.
La un moment dat, m-a întrebat direct, cu o ușoară ironie în glas:
„Voi, moldovenii, ați decis până la urmă ce sunteți? Români? Moldoveni? Sau totuși ruși?”
Întrebarea m-a luat prin surprindere. I-am cerut să-mi explice la ce se referă. Și mi-a povestit o serie de întâmplări din vremea congreselor URSS, când delegațiile republicilor sovietice încercau să-și coordoneze pozițiile față de independență.
Seara, delegația moldovenească cădea de acord să semneze alături de statele baltice pentru anumite inițiative, dar dimineața… uitau tot și reveneau cuminți la poziția Kremlinului.
„Delegația moldovenească era alături de noi doar dacă erau siguri că nu deranjează Moscova”, a spus Landsbergis. Calm, dar tăios.
Un detaliu aparent minor. Și totuși, esențial. Ne arată de ce e periculos să ne construim simbolurile pe documente de mucava și pe amnezie istorică.
Așadar, în această zi de 23 iunie, în loc să celebrez o așa-zisă „suveranitate”, am preferat să-mi felicit prietenii cu ocazia Zilei Olimpice, instituită de Mișcarea Olimpică Mondială.
Aici chiar am avea mai multe motive de mândrie.
