OpiniiPublicațiiRomâniaTop 2

Unirea (despre o apă ce desparte suflete uscate)

Unirea României cu Republica Moldova este, cred, unicul proiect de țară real pe care îl mai putem avea la ora actuală. Decenii la rând, am evitat personal să spun prea multe pe subiect, știind că propaganda rusească abia așteaptă un asemenea prilej pentru a mai învârti o dată roata acuzațiilor privind pretinsul imperialism românesc. Și pentru că, mergând aproape anual peste Prut, mi-am dat seama că mentalitățile, realitățile sociale, economice și politice, precum și alte forțe cu impact nemijlocit asupra cotidianului nu sunt încă pregătite pentru așa ceva. Or, o unire nu se face doar între teritorii, ci mai ales între oameni, între experiențe istorice care, pornind din aceeași rădăcină, au ajuns să producă reflexe, așteptări și chiar temeri diferite.

Nu sunt sigur nici acum că, în 2027, am fi pregătiți, de o parte și de alta a Prutului, pentru un asemenea pas. Dar, iată, însuși faptul că putem vorbi despre acest proiect în termeni de posibilitate, nu doar de nostalgie, reprezintă urcarea la un alt nivel. Sper că nu unul iluzoriu. Firește, între dorință și realitate se află nu doar voința politică, ci și răbdarea istorică, încrederea reciprocă și, mai ales, libertatea oamenilor de a hotărî în cunoștință de cauză. A vorbi astăzi în termeni reali despre Unire înseamnă, dincolo de orice subtilități, a gândi în termenii unei ordini postbelice, când Ucraina însăși se va fi recompus din cenușa unui război murdar și absurd. Nu putem imagina viitorul Republicii Moldova ignorând viitorul Ucrainei, după cum nu putem discuta despre dreptatea istorică fără să ținem seama de securitatea, libertatea și demnitatea celor din jur. Măcar și din aparent simplul motiv că nu putem repara o nedreptate istorică producând, fie și numai în percepția unora, o alta. Tocmai de aceea, Unirea, dacă va fi să fie, trebuie să reprezinte împlinirea unei libertăți, nu executarea unui ordin al istoriei.

Oricum, temperând, din prudență și realism, discursul, însăși perspectiva unei Republici Moldova membre a Uniunii Europene mi se pare ceva extraordinar, dincolo de orice Anschluss sau anexare. Ar fi, în fond, o reunire prin libertate, drepturi, instituții și prosperitate, nu prin redesenarea brutală a frontierelor. Iar Prutul, această apă care a despărțit atâta vreme nu doar maluri, ci și destine, ar putea redeveni ceea ce geografic a fost dintotdeauna, un râu, nu o sentință. Așa, să facă icter cei care au impresia că nedreptățile istoriei se vindecă prin forță sau viclenie. Noi am avea, în schimb, șansa să demonstrăm că istoria se poate îndrepta și fără să fie repetată în cele mai rele apucături ale ei.

În această chimie, rolul credinței, al Bisericii, generic vorbind, nu poate fi nici marginal și nici facultativ. Or, cele două jurisdicții ortodoxe – Mitropolia Moldovei, subordonată Moscovei, și Mitropolia Basarabiei, aparținând Bucureștiului – sunt, vădit, prea localizate în funcție de centrul de comandă și interes. Mai grav, obsesia Moscovei pentru ceea ce numește „teritoriul canonic rus” trădează o confuzie persistentă între geografia bisericească și aceea imperială, ca și cum granițele jurisdicției ar trebui să urmeze, la nesfârșit, drumurile pe care au trecut cândva, călare sau cu tunurile, armatele țarului și, mai târziu, cele ale URSS. Or, faptul că un teritoriu a fost cucerit, administrat sau rusificat nu îl transformă pentru eternitate într-o proprietate eclesială. Nici etnicitatea nu poate deveni criteriul exclusiv al apartenenței bisericești, după cum nici ignorarea ei, mai ales acolo unde limba, memoria și tradiția au fost sistematic agresate, nu reprezintă vreo dovadă de universalism creștin. Biserica nu este nici birou de cadastru imperial, nici anexă spirituală a statului-națiune.

Fără să am nu știu ce viziuni eclesiologice autosuficiente, cred că, la final, ar fi cel mai firesc să ne confruntăm, în sensul alterității și al proximității deopotrivă, cu o Ortodoxie moldavă matură, născătoare de vocații și de sfinți. Nu cred că se poate continua eclezial-canonic cu un război proxy. De fapt, aberația caterisirii preoților care trec de la Moscova la București este contestată explicit de Patriarhia Română, inclusiv prin hotărâri sinodale, fără ca restul Ortodoxiei să fi găsit, până acum, înțelepciunea și curajul unei soluții comune. Să nu ne mirăm însă de această lipsă de solidaritate. Așa cum noi, prin Patriarhia Română, nu am avut până acum o poziție limpede în favoarea recunoașterii autocefaliei ucrainene, nici celelalte Biserici locale nu se grăbesc să ne susțină în cauza moldavă. Fiecare își apără propria geometrie jurisdicțională, fiecare invocă selectiv canoanele, așa cum fiecare așteaptă ca altcineva să rezolve ceea ce privește, în fond, întreaga Ortodoxie. Iar între timp, oamenii, credincioșii și preoții deopotrivă, plătesc prețul acestei diplomații bisericești fără suficientă responsabilitate pastorală. În fine, dăm frecvent impresia că ne putem juca fiecare în groapa lui de nisip disciplinar. Timp de secole.

Acum, mai sunt pe lumea aceasta popoare divizate, rupte, separate din felurite pricini, unele istorice, altele religioase, ideologice sau pur și simplu geopolitice. De la protestanții și catolicii nord-irlandezi, între care generații întregi au cultivat suspiciunea și chiar ura, la coreenii din Nord, învățați sistematic să îi considere dușmani pe frații lor din Sud, de la grecii și turcii ciprioți, despărțiți de o linie de demarcație care traversează până și capitala insulei, la germanii care, vreme de patru decenii, au trăit în două state și în două lumi, constatăm cât de ușor poate deveni o despărțire politică o înstrăinare sufletească. Nu toate aceste istorii sunt identice și nici soluțiile lor nu pot fi aceleași. Dar toate ne arată că frontierele cele mai greu de trecut nu sunt întotdeauna cele păzite de soldați, ci acelea instalate, uneori pentru generații, în mințile și inimile oamenilor. Iată de ce, înainte de a uni teritorii, trebuie să învățăm să apropiem oameni. Altminteri, riscăm să desființăm o graniță pe hartă, păstrând-o intactă în noi, ceea ce, în Germania, pe care o cunosc atât de bine, se și întâmplă.

Și, la urma urmelor, ce sunt aceste suflete uscate? Mai toate granițele despărțirilor amintite sunt trasate pe uscat, prin ziduri, sârmă ghimpată, garduri și alte semne ale neîncrederii instituționalizate. La noi, în schimb, este o apă. Tocmai apa, simbolul vieții și al devenirii, al curgerii neîntrerupte, πάντα ῥεῖ, cum spune formula atribuită lui Heraclit, a ajuns să separe oameni care, deși au apă din belșug între ei, nu mai au destulă viață lăuntrică pentru a se recunoaște unii pe alții. Au transformat o frontieră în mentalitate, o despărțire istorică în obișnuință și o nedreptate în argument pentru alte nedreptăți. Prutul nu este, în fond, problema. Seceta din noi însă este, iar aceasta nu se vindecă prin tratate, declarații sau festivități patriotice, ci prin cultivarea încrederii, prin respectarea libertății și, nu în ultimul rând, prin iubirea aproapelui, inclusiv atunci când acesta locuiește pe celălalt mal. Mai ales cognitiv și emoțional.

Pe scurt și la obiect, social-teologic vorbind, Unirea nu este o oportunitate, ci o obligație. Prea mult amânată, încă neonorată. Nu o obligație impusă celorlalți, ci una pe care o avem față de ei și față de noi înșine, fără a confunda vreodată datoria morală cu dreptul de a decide în locul altora.

Doxa!

Preluarea textelor de pe cotidianul.md este permisă doar în limita a 300 de semne, cu obligativitatea indicării linkului direct către articolul original. Conținutul publicat este protejat de Legea 139 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Preluarea integrală a materialelor se poate face exclusiv în baza unui acord prealabil cu redacția sau în cadrul unui abonament lunar.
Back to top button