Alegerile din Găgăuzia: lupta pentru putere într-o autonomie înstrăinată de propriul stat

Poți aparține unui stat fără să simți că acel stat îți aparține?

La prima vedere, întrebarea pare mai degrabă filozofică decât politică. În realitate, ea exprimă unul dintre paradoxurile fundamentale ale construcției statale a Republicii Moldova. Compromisul din 1994 a reușit să dezamorseze un conflict care amenința integritatea teritorială a tânărului stat și să ofere Găgăuziei un cadru instituțional de autoguvernare. Dar, după mai bine de trei decenii, constatăm că integrarea juridică și teritorială nu a fost însoțită, în aceeași măsură, de consolidarea sentimentului de apartenență la o comunitate politică comună. S-a reușit construirea autonomiei, dar nu și, în aceeași măsură, a încrederii în statul din care aceasta face parte.

Duminică, Găgăuzia revine la urne. Aproximativ 129.000 de alegători sunt așteptați în cele 67 de secții de votare pentru a decide cine va conduce autonomia în următorii ani. Opt candidați își dispută funcția de bașcan, iar alți 135, dintre care 93 de independenți, aspiră la cele 35 de mandate ale Adunării Populare. Dincolo de cifrele și rivalitățile acestei competiții, scrutinul se desfășoară într-un context în care miza depășește simpla schimbare a conducerii regionale.

Scrutinul are loc într-un context politic deosebit de complicat, marcat de politica de „de-Șorizare” a administrației găgăuze, după perioada în care structurile politice asociate lui Ilan Șor au avut o influență considerabilă asupra instituțiilor autonomiei. Condamnarea Evgheniei Guțul, deteriorarea relațiilor dintre Comrat și Chișinău, fragmentarea opoziției de stânga și revenirea promisiunilor electorale spectaculoase configurează o competiție în care miza imediată nu este doar alegerea unei noi conduceri, ci și redistribuirea influenței politice și a controlului asupra instituțiilor autonomiei. Rusia, gazele ieftine, relațiile privilegiate cu Moscova, ostilitatea față de actuala guvernare de la Chișinău și promisiunile unor resurse financiare suplimentare alcătuiesc, din nou, repertoriul bine-cunoscut al demagogiei electorale. Se promit avantaje economice și privilegii politice, fără a se explica întotdeauna prin ce mecanisme concrete ar putea fi obținute și, mai ales, cu ce preț.

Privită din această perspectivă, confruntarea politică din autonomia găgăuză nu mai poate fi redusă la rivalitățile dintre candidați, la influența Rusiei sau la conflictul dintre Comrat și Chișinău. Ea reflectă și o problemă structurală mai adâncă a statului moldovean: dificultatea de a transforma autonomia teritorială, instituită în 1994 pentru a pune capăt unei mișcări separatiste inspirate de Kremlin în ultimii ani ai URSS, într-un instrument de integrare civică și de consolidare a apartenenței la o comunitate politică comună.

După aproape treizeci și doi de ani, este evident că acordarea autonomiei a contribuit la soluționarea conflictului teritorial, dar nu a reușit să rezolve și problema apartenenței civice. Iar aceasta este, probabil, cea mai îngrijorătoare constatare: nu simpatia unei părți a populației Găgăuziei pentru Rusia, nu ostilitatea față de Maia Sandu și nici măcar opoziția față de integrarea europeană, ci faptul că, după mai bine de trei decenii de autonomie, un număr semnificativ de cetățeni din regiune nu se simt parte a societății și a comunității politice a Republicii Moldova.

Aceasta este adevărata problemă. Un stat democratic poate suporta divergențe politice profunde, opoziție față de guvernare și chiar orientări geopolitice radical diferite în interiorul societății sale. Ceea ce nu poate ignora la nesfârșit este înstrăinarea unei părți importante a propriilor cetățeni de comunitatea politică din care fac parte.

Astfel, întrebarea nu mai este doar ce se întâmplă la Comrat. Trebuie să ne întrebăm și ce a făcut sau, mai ales, ce nu a făcut Chișinăul pentru ca autonomia teritorială să devină și un instrument de integrare civică în Republica Moldova. Dar aceeași întrebare trebuie adresată și elitelor politice găgăuze: în ce măsură au folosit autonomia pentru dezvoltarea comunității și consolidarea legăturilor sale cu statul sau, dimpotrivă, pentru întreținerea unei confruntări politice permanente cu autoritățile centrale?

Aceasta este problema pe care alegerile din 15 noiembrie o readuc în prim-plan și pe care simpla schimbare a bașcanului nu o poate rezolva. Este nevoie de ceva mai profund: de o schimbare de viziune, atât la Chișinău, cât și la Comrat, de depășirea neîncrederii reciproce și de înțelegerea faptului că autonomia nu trebuie să fie un spațiu al înstrăinării de propriul stat, ci o formă de apartenență la acesta.

Două cercetări sociologice realizate în Găgăuzia în cursul acestui an conturează o realitate pe cât de contradictorie la prima vedere, pe atât de importantă pentru înțelegerea situației politice din autonomie.

Primul sondaj, realizat de ATES Research Group pentru Asociația Promo-LEX, în martie 2026, arată că 54% dintre respondenți se simt în mică măsură sau deloc parte a societății și a statului Republica Moldova. Mai exact, 37,2% declară un sentiment redus de apartenență, iar 16,8% afirmă că nu se identifică deloc cu societatea și statul moldovean. La polul opus, numai 38,6% se consideră parte a acestora în mare sau foarte mare măsură.

Cifrele sunt cu atât mai îngrijorătoare cu cât nu exprimă doar nemulțumirea față de actuala guvernare. Ele sugerează existența unei distanțe considerabile între o parte a populației autonomiei și comunitatea politică a statului din care face parte.

Al doilea sondaj, realizat de IMAS și prezentat la 27 octombrie, introduce însă un element care schimbă semnificativ perspectiva asupra problemei. Întrebați cum ar trebui să evolueze statutul Găgăuziei, 39% dintre respondenți au optat pentru extinderea autonomiei în cadrul Republicii Moldova, 25% pentru o integrare mai bună în statul moldovean, cu păstrarea actualului statut, iar 22% pentru menținerea situației existente. Alte 3% susțin integrarea deplină în Republica Moldova, fără un statut special. Numai 7% se pronunță pentru independența Găgăuziei.

Cu alte cuvinte, aproximativ 89% dintre respondenți preferă formule diferite de menținere a Găgăuziei în componența Republicii Moldova, chiar dacă nu împărtășesc aceeași viziune asupra întinderii autonomiei și a relațiilor cu autoritățile centrale.

Aici se află paradoxul găgăuz. O parte considerabilă a populației nu se identifică suficient cu societatea și statul moldovean, dar opțiunea pentru desprinderea de Republica Moldova rămâne minoritară.

Cele două sondaje, deși măsoară atitudini diferite, ne ajută să înțelegem cum pot coexista în aceeași comunitate două poziții aparent contradictorii: un sentiment slab de apartenență la statul moldovean și dorința de a rămâne în componența acestuia. Sentimentul slab de apartenență civică nu trebuie confundat cu existența unei revendicări separatiste majoritare.

Această distincție este fundamentală. Un cetățean poate avea simpatii pro-ruse, poate respinge integrarea europeană și poate fi un adversar categoric al actualei guvernări, fără ca aceasta să însemne că nu se identifică cu Republica Moldova. Divergențele politice și geopolitice sunt firești într-o societate democratică și nu trebuie să constituie, prin ele însele, un criteriu de apreciere a loialității față de stat.

Problema devine însă mult mai serioasă atunci când cetățeanul nu se mai percepe ca parte a unei comunități politice comune, când statul în care trăiește este privit mai degrabă ca o autoritate exterioară decât ca expresia propriei sale apartenențe civice.

Din această perspectivă, după aproape treizeci și doi de ani de autonomie, întrebarea esențială nu mai este dacă Găgăuzia trebuie să rămână în componența Republicii Moldova – majoritatea covârșitoare a respondenților nu contestă acest lucru –, ci de ce apartenența la statul moldovean continuă să fie atât de fragilă. Iar răspunsul trebuie căutat nu doar în orientările geopolitice ale populației, ci și în politicile promovate de-a lungul anilor atât la Chișinău, cât și la Comrat.

Pentru a înțelege cum s-a ajuns aici, trebuie să revenim la momentul în care a fost creată autonomia găgăuză. În decembrie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei, punând capăt, pe cale politică și juridică, unui conflict care amenințase integritatea teritorială a tânărului stat moldovean. A fost, fără îndoială, una dintre realizările importante ale primilor ani de independență.

Compromisul a avut și o consecință importantă: dezarmarea și desființarea formațiunilor paramilitare separatiste, inclusiv a batalionului „Bugeac”, care beneficiase de sprijin militar și de armament provenit din structurile armatei sovietice, inclusiv din unitățile staționate la Bolgrad, în sudul Ucrainei. În 1995, batalionul a fost dizolvat, iar o parte dintre membrii săi au fost integrați în structurile de carabinieri ale Ministerului Afacerilor Interne. Astfel, conflictul care riscase să degenereze într-o confruntare armată a fost readus în cadrul legal și instituțional al Republicii Moldova.

În anii care au urmat, autonomia găgăuză a fost privită de guvernările pro-ruse de la Chișinău nu atât ca un proiect de integrare civică, politică și culturală a regiunii în viața statului moldovean, cât ca un instrument de menținere a Republicii Moldova la distanță de România și în orbita geopolitică a Moscovei. Din perspectiva acestor calcule politice, consolidarea unei identități civice comune nu constituia o prioritate; dimpotrivă, risca să slăbească tocmai clivajele identitare și geopolitice pe care se sprijinea această viziune asupra statului.

Aceasta explică, în bună măsură, de ce ceea ce a funcționat ca soluție pentru un conflict politico-teritorial nu s-a transformat și într-un proiect de integrare civică. Autonomia nu a fost concepută ca un instrument de construire a unei comunități politice întemeiate pe un sentiment comun de apartenență. S-a urmărit, cu precădere, ca Găgăuzia să rămână parte a Republicii Moldova, dar fără a se desprinde de reperele identitare și ideologice moștenite de la defuncta Uniune Sovietică. În această interpretare, modificările constituționale din anul 2000 nu au făcut decât să consolideze cadrul politic și instituțional în care această viziune continuă să se manifeste și astăzi.

Această vulnerabilitate a oferit Rusiei un teren favorabil pentru exercitarea influenței sale politice și propagandistice. Prin extinderea influenței spațiului informațional rusesc, cultivarea nostalgiei sovietice și susținerea unor relații politice privilegiate cu Moscova, Rusia a contribuit la perpetuarea unei identități politice în care apartenența la fostul spațiu imperial continuă să concureze cu apartenența civică la Republica Moldova. În acest sens, se poate vorbi despre încercarea de a transforma o minoritate etnică, titulară a unui statut autonom în cadrul unui stat independent, într-o „minoritate imperială”.

Și aici apare o distincție esențială, adesea ignorată în dezbaterile despre Găgăuzia. Autonomia teritorială și apartenența civică nu sunt sinonime. Prima poate fi instituită prin lege, prin delimitarea competențelor și crearea unor instituții proprii. Cea de-a doua nu poate fi decretată.

Poți crea un parlament regional, un executiv local și un sistem de competențe proprii. Poți garanta dreptul la păstrarea limbii, culturii și tradițiilor. Dar nu poți obliga prin lege un cetățean să simtă că statul în care trăiește este și statul său. Acest sentiment se construiește în timp, prin participare la viața publică, prin încredere în instituții, prin oportunități reale și, mai ales, prin convingerea că identitatea proprie nu este incompatibilă cu apartenența la comunitatea politică națională.

Tocmai aici trebuie căutate rădăcinile dilemei găgăuze și explicația faptului că, timp de peste trei decenii, relația dintre Chișinău și Comrat a fost dominată de dispute privind competențele, suspiciuni reciproce și confruntări politice aproape permanente. Autoritățile centrale au privit autonomia prin prisma riscurilor la adresa integrității statului, în timp ce elitele politice regionale au prezentat relația cu Chișinăul ca pe o luptă neîntreruptă pentru enclavizarea Găgăuziei. Astfel, ceea ce ar fi trebuit să devină un mecanism de apropiere între regiune și stat a rămas, prea adesea, un teren al neîncrederii și al confruntării.

Într-o asemenea logică, autonomia a căpătat treptat conturul unui mecanism de izolare față de propriul stat, în loc să devină o formă de participare la exercitarea puterii în cadrul unei comunități politice comune.

Problema nu este, așadar, că Republica Moldova a acordat Găgăuziei prea multă autonomie sau prea puțină. Problema este că autonomia nu a fost însoțită de un efort politic și instituțional suficient de coerent pentru a transforma această formulă de compromis într-un proiect durabil de integrare civică.

Conducerile succesive ale autonomiei au avut nu doar dreptul de a revendica respectarea competențelor regionale, ci și responsabilitatea de a contribui la integrarea deplină a Găgăuziei în viața politică, socială și culturală a Republicii Moldova, cu respectarea identității și particularităților garantate prin statutul său de autonomie.

Privind retrospectiv, trebuie să recunoaștem un eșec profund al politicilor promovate de-a lungul ultimelor trei decenii, atât la Chișinău, cât și la Comrat. Un eșec ale cărui dimensiuni sunt reflectate astăzi și de rezultatele sondajelor de opinie și care contrastează izbitor cu succesul compromisului politic din 1994.

O particularitate a scrutinului din 15 noiembrie este organizarea simultană a alegerilor pentru bașcan și pentru Adunarea Populară a Găgăuziei. Potrivit calendarelor electorale proprii, acestea ar fi trebuit să se desfășoare separat, însă suprapunerea lor, în pofida logicilor electorale diferite, poate avea implicații semnificative asupra participării la vot.

Amânarea repetată, timp de aproape un an, a alegerilor pentru Adunarea Populară, pe fondul disputelor privind organizarea scrutinului, precum și criza provocată de condamnarea Evgheniei Guțul și vacantarea anticipată a funcției de bașcan au adâncit blocajul instituțional din autonomie. Adunarea Populară nu a reușit să adopte nici hotărârea privind stabilirea datei alegerilor pentru conducerea executivă a autonomiei, deși subiectul a fost examinat în mai multe ședințe. În cele din urmă, Comisia Electorală Centrală a Republicii Moldova a intervenit în temeiul competențelor sale legale și a stabilit data de 15 noiembrie pentru alegerea bașcanului, simultan cu scrutinul pentru desemnarea deputaților Adunării Populare.

Astfel, suprapunerea celor două scrutine nu a fost rezultatul unei planificări electorale obișnuite, ci consecința unei crize instituționale prelungite, care a afectat funcționarea autonomiei și organizarea alegerilor. Deși se desfășoară în aceeași zi, cele două competiții au logici electorale diferite, iar această împrejurare poate influența semnificativ participarea la vot.

Cei 35 de deputați ai Adunării Populare sunt aleși în circumscripții uninominale. Pentru aceste mandate concurează 135 de candidați, dintre care 93 de independenți și 42 desemnați de partide politice. Ponderea ridicată a independenților reflectă caracterul puternic personalizat al competiției pentru legislativul regional, în care notorietatea locală și relațiile directe cu alegătorii pot conta uneori mai mult decât apartenența politică.

În localitățile mici, alegerea deputatului este adesea o competiție între persoane cunoscute de comunitate. Relațiile de familie, de vecinătate, influența personală și rețelele locale de susținere pot deveni factori importanți de mobilizare. Prin urmare, chiar și alegătorii care manifestă puțin interes pentru competiția pentru funcția de bașcan pot fi determinați să se prezinte la urne pentru a susține un candidat din propria localitate.

Un alt detaliu merită atenție. Pentru cele două scrutine au fost pregătite peste 258.000 de buletine de vot, dintre care peste 200.000 în limba rusă, aproximativ 41.000 în găgăuză și numai 16.300 în română.

Această realitate lingvistică este confirmată și de monitorizarea comunicării electorale online. Potrivit raportului International IDEA, în perioada 16-25 octombrie, aproximativ 88% dintre materialele clasificate lingvistic au fost publicate în rusă, 8,3% în română și numai 2,4% în categoria identificată de instrumentele de monitorizare drept „turcă”, în care a fost inclusă găgăuza.

Avem, astfel, un paradox care merită examinat dincolo de disputele electorale: o autonomie instituită inclusiv pentru protejarea identității lingvistice și culturale găgăuze continuă să funcționeze, într-o mare parte a spațiului său informațional, într-o altă limbă decât cea a comunității titulare.

Această distribuție nu poate fi interpretată ca o măsură a loialității politice sau a identității civice a alegătorilor. Ea ilustrează însă un fapt important pentru înțelegerea realităților din autonomie: limba rusă continuă să ocupe o poziție dominantă în comunicarea electorală, inclusiv în raport cu limba găgăuză, a cărei protejare a constituit unul dintre obiectivele fundamentale ale instituirii autonomiei.

Pentru funcția de bașcan al Găgăuziei au fost înregistrați opt candidați: Fiodor Găgăuz, Alexandr Stoianoglo, Cornel Dudnic, Ivan Cîlcic, Petru Vlah, Ivanna Koksal, Serghei Anastasov și Oleg Garizan. Trei dintre aceștia sunt desemnați de partide politice, iar ceilalți cinci participă în calitate de independenți.

Partidul Socialiștilor îl susține oficial pe Fiodor Găgăuz. Ivan Cîlcic candidează din partea Partidului Popular Găgăuz, iar Petru Vlah este desemnat de Partidul „Noua Opțiune Istorică”. Ceilalți candidați încearcă să obțină susținerea alegătorilor în afara unei candidaturi oficiale de partid.

Cazul Stoianoglo este deosebit de relevant pentru înțelegerea acestei fragmentări. Fostul procuror general susține că Igor Dodon i-a propus sprijinul socialiștilor, ofertă pe care a refuzat-o pentru a-și păstra independența politică. Între timp, în contextul rivalității electorale cu candidatul PSRM, au fost vehiculate intens speculații potrivit cărora Stoianoglo ar fi, în realitate, candidatul neoficial al PAS. Atât Stoianoglo, cât și reprezentanții PAS au respins această interpretare.

O asemenea asociere este greu de susținut, întrucât ignoră conflictul profund dintre Alexandr Stoianoglo și actuala guvernare. În octombrie 2021, acesta a fost suspendat și reținut în cadrul unor dosare penale pe care le consideră motivate politic, iar în septembrie 2023 a fost eliberat din funcția de procuror general prin decret prezidențial. Stoianoglo a contestat public legalitatea acestor măsuri și a atribuit responsabilitatea politică inclusiv actualei conduceri a statului. În acest context, prezentarea sa drept candidat din umbră al PAS pare mai degrabă o tactică de discreditare electorală decât o afirmație susținută de dovezi concludente.

Sondajul IMAS din octombrie indică următoarele intenții de vot: Alexandr Stoianoglo – 29,2%, Fiodor Găgăuz – 11,6%, Ivanna Koksal – 9,6% și Serghei Anastasov – 6,1%. Aproximativ 30% dintre respondenți nu exprimă o opțiune electorală clară. Aceste cifre reflectă situația surprinsă la momentul cercetării și trebuie interpretate cu prudență, inclusiv din cauza ponderii ridicate a alegătorilor indeciși.

Dincolo de diferențele procentuale dintre candidați, rezultatele sondajului pun în evidență o particularitate a competiției electorale din Găgăuzia: influența politică a unui partid nu se traduce automat în susținere pentru candidatul pe care acesta îl desemnează.

Fragmentarea actuală sugerează că relația dintre partidele naționale și elitele politice găgăuze este mult mai complexă decât pare la prima vedere. În acest context, scrutinul din 15 noiembrie va constitui și un test al influenței reale pe care partidele politice naționale o mai exercită în Găgăuzia, într-un spațiu politic în care apartenența formală la un partid nu se traduce neapărat în loialitate electorală.

Dincolo de numele viitorului bașcan și de configurația politică a Adunării Populare, adevărata miză a alegerilor din 15 noiembrie se va contura mai ales după încheierea scrutinului. Găgăuzia va avea nevoie nu doar de o nouă conducere, ci și de depășirea unei crize instituționale prelungite, care a transformat relația dintre Comrat și Chișinău într-o confruntare politică aproape permanentă.

Primul test îl va avea de trecut noul bașcan: restabilirea dialogului instituțional cu Chișinăul, cooperarea cu viitoarea Adunare Populară și identificarea resurselor necesare dezvoltării economice și sociale a regiunii. Dincolo de aceste obiective, miza fundamentală va fi schimbarea logicii raporturilor dintre autonomie și autoritățile centrale. Bașcanul nu trebuie să fie un adversar permanent al Chișinăului, după cum nici Chișinăul nu trebuie să privească Găgăuzia ca pe un teritoriu politic ostil, care trebuie ținut sub control.

Testul va fi la fel de important și pentru guvernarea centrală. Dacă, de exemplu, Alexandr Stoianoglo ar câștiga alegerile, va fi aceasta capabilă să depășească vechile confruntări politice și să facă distincția dintre adversarul politic și titularul unei funcții publice care reprezintă o autonomie constituțională a Republicii Moldova?

Întrebarea are și o dimensiune juridică precisă. Potrivit articolului 14 alineatul (4) din Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei, bașcanul este confirmat în funcția de membru al Guvernului Republicii Moldova prin decret prezidențial.

Va fi respectată această logică instituțională indiferent de identitatea politică a viitorului bașcan? Sau vom asista la o nouă confruntare, în care divergențele personale și politice vor continua să blocheze funcționarea mecanismelor prevăzute de lege?

Firește, integrarea instituțională nu înseamnă imunitate în fața legii și nici obligația autorităților centrale de a tolera încălcări ale Constituției. Dar respectarea legalității nu trebuie confundată cu excluderea politică. Într-un stat democratic, instituțiile trebuie să poată coopera chiar și atunci când titularii lor se află pe poziții politice diametral opuse.

Aici se află, probabil, una dintre cele mai importante provocări ale perioadei postelectorale: capacitatea Chișinăului și Comratului de a transforma o relație dominată de neîncredere într-una bazată pe respectarea reciprocă a competențelor, pe dialog și pe responsabilitate comună.

Fără această schimbare, va fi greu de imaginat o relansare autentică a procesului de integrare a Găgăuziei în viața politică, socială și culturală a Republicii Moldova. Integrarea civică nu se construiește prin declarații despre unitatea statului și nici prin demonstrații de autoritate. Ea presupune ca locuitorii autonomiei să vadă în instituțiile Republicii Moldova propriile lor instituții, să participe la viața publică națională și să aibă convingerea că identitatea găgăuză și apartenența la comunitatea politică moldovenească nu sunt două realități aflate în conflict.

În definitiv, provocarea nu este ca Găgăuzia să devină parte a Republicii Moldova. Ea este deja parte integrantă și inalienabilă a statului, potrivit Constituției. Provocarea este ca această apartenență juridică și teritorială să devină, în sfârșit, și o apartenență civică asumată.

Republica Moldova avansează pe calea integrării europene. Dar succesul acestui proces nu depinde exclusiv de transpunerea legislației europene, de reformarea instituțiilor sau de progresele în negocierile de aderare. El depinde și de capacitatea statului de a-și consolida coeziunea internă și de a implica toate comunitățile sale în transformările prin care trece țara.

Integrarea europeană nu trebuie să devină o nouă linie de divizare între Chișinău și Comrat. Dimpotrivă, ea poate oferi cadrul în care cele două părți să identifice interese comune și să reconstruiască încrederea deteriorată de ani de confruntări politice. Găgăuzia nu trebuie să rămână un spectator neîncrezător al parcursului european al Republicii Moldova, ci să devină un participant activ la transformarea statului din care face parte.

O asemenea schimbare nu poate fi obținută doar prin campanii de informare despre avantajele aderării la Uniunea Europeană. Ea presupune investiții în educație, protejarea și promovarea identității lingvistice și culturale găgăuze, un dialog instituțional permanent și, mai ales, participarea efectivă a autonomiei la elaborarea politicilor publice care îi influențează viitorul. Integrarea europeană trebuie să fie un proiect la care Găgăuzia contribuie, nu doar unul la care i se cere să adere.

În acest proces, viitorul bașcan va avea un rol esențial. Găgăuzia are nevoie de o conducere capabilă să privească dincolo de orizontul unui mandat electoral, să înțeleagă interesele pe termen lung ale comunității găgăuze și să depășească tiparele de gândire moștenite din perioada sovietică. Adevărata provocare va fi transformarea autonomiei dintr-un spațiu dominat de nostalgia trecutului într-un proiect orientat spre viitor, în care păstrarea identității găgăuze și apartenența la Republica Moldova să nu mai fie percepute ca aspirații contradictorii.

De aceea, miza alegerilor de duminică depășește restabilirea funcționării instituțiilor autonomiei. Ea privește și capacitatea viitoarei conduceri de la Comrat, dar și a autorităților de la Chișinău, de a reconstrui încrederea reciprocă și de a depăși logica unei confruntări aproape permanente. Fără această schimbare de viziune, orice rezultat electoral riscă să marcheze doar începutul unui nou ciclu de conflicte politice.

În definitiv, succesul unui stat nu se măsoară doar prin capacitatea de a-și păstra teritoriul, ci și prin capacitatea de a construi o comunitate politică în care toți cetățenii, indiferent de identitatea lor etnică, de limba pe care o vorbesc sau de opțiunile lor politice, să simtă că Republica Moldova este și statul lor.