Ceea ce se întâmplă în aceste zile în Polonia pare, la prima vedere, greu de înțeles. Judecători constituționali care încearcă să preia conducerea Tribunalului Constituțional, un președinte al Republicii care își întrerupe o vizită oficială în Africa și revine de urgență la Varșovia, polițiști mobilizați în jurul unei instituții judiciare, protestatari care denunță o presupusă lovitură de stat și un prim-ministru care susține că acțiunile întreprinse sunt necesare pentru restabilirea statului de drept.
Până și Moscova s-a grăbit să intervină în această dispută. La 31 octombrie 2026, Dmitri Medvedev, fost președinte al Federației Ruse, a declarat că în Polonia are loc o „lovitură de stat constituțională”. Ce-o mai fi însemnând și asta, o lovitură de stat constituțională, rămâne un mister. Mai ales când asemenea subtilități juridice vin din partea unui reprezentant al regimului de la Kremlin.
În realitate, ceea ce vedem astăzi la Varșovia nu este începutul unei crize, ci un nou episod al unui conflict constituțional declanșat în 2015, care durează de mai bine de un deceniu și care, în loc să fie soluționat, s-a agravat odată cu fiecare schimbare a puterii. Pentru a înțelege cum s-a ajuns la confruntări în fața Tribunalului Constituțional și de ce această criză ar trebui să preocupe întreaga Europă, trebuie să revenim la originile sale.
Nu vorbim despre o țară aflată în tranziție democratică, ci despre Polonia, membră a Uniunii Europene și a NATO, una dintre cele mai importante economii europene. Și nu vorbim despre o instanță constituțională decorativă, precum cea din Rusia sau Belarus, al cărei rol se reduce, în esență, la legitimarea deciziilor puterii politice. Vorbim despre Tribunalul Constituțional al Poloniei, care, până în 2015, era considerat una dintre cele mai prestigioase și respectate jurisdicții constituționale din Europa. Un fel de Bundesverfassungsgericht al Europei Centrale și de Est, un reper de independență judiciară, rigoare juridică și autoritate constituțională, care a avut un rol esențial în consolidarea democrației poloneze după căderea comunismului.
Pentru a înțelege originile crizei actuale, trebuie să ne întoarcem în toamna anului 2015, când Polonia se pregătea pentru alegeri parlamentare. În centrul conflictului care avea să se declanșeze se află o întrebare aparent simplă: cine are dreptul să decidă ce este constituțional într-un stat în care instituțiile nu își mai recunosc reciproc legitimitatea?
În iunie 2015, majoritatea parlamentară a modificat legislația privind Tribunalul Constituțional, creând posibilitatea alegerii anticipate a cinci judecători. La 8 octombrie 2015, Parlamentul aflat la sfârșit de mandat i-a ales pe Roman Hauser, Andrzej Jakubecki, Krzysztof Ślebzak, Bronisław Sitek și Andrzej Sokala. Problema era că mandatele a trei judecători expirau în perioada legislaturii respective, în timp ce celelalte două urmau să expire după constituirea noului Parlament.
La 25 octombrie 2015, alegerile au fost câștigate de partidul Lege și Justiție (Prawo i Sprawiedliwość – PiS), condus de Jarosław Kaczyński. Noul Parlament a anulat efectele alegerilor precedente și, la 2 decembrie 2015, a ales alți cinci judecători.
Președintele Republicii, Andrzej Duda, apropiat de PiS, a refuzat să primească jurământul judecătorilor aleși de vechea majoritate, dar a primit jurământul celor desemnați de noua majoritate.
La 3 decembrie 2015, Tribunalul Constituțional a stabilit că alegerea primilor trei judecători de către vechiul Parlament fusese constituțională, în timp ce alegerea celorlalți doi nu fusese. Cu alte cuvinte, noua majoritate parlamentară nu putea considera că toate cele cinci locuri erau vacante.
Dar hotărârea Tribunalului nu a pus capăt conflictului. Dimpotrivă, a deschis o perioadă în care puterea politică și jurisdicția constituțională au început să conteste reciproc legalitatea propriilor acțiuni.
Îmi amintesc foarte bine începutul acestui conflict. În 2015, mă aflam la Washington împreună cu Andrzej Rzepliński, pe atunci președintele Tribunalului Constituțional al Poloniei, cu care mă leagă și astăzi o relație de prietenie. Împreună cu colegii mei din Lituania și Georgia, ne-am exprimat îngrijorarea față de încercările noii puteri de a limita independența și atribuțiile Tribunalului Constituțional. În discuțiile noastre, am subliniat necesitatea unei reacții ferme a Tribunalului împotriva tentativelor de subordonare politică, inclusiv împotriva posibilității Guvernului de a controla publicarea hotărârilor sale în Jurnalul Oficial (Dziennik Ustaw). Această pârghie avea să fie folosită efectiv pentru blocarea publicării unor hotărâri ale Tribunalului.
Privind retrospectiv, era deja evident că miza conflictului depășea numirea câtorva judecători. În joc era însăși capacitatea Tribunalului Constituțional de a limita puterea politică.
Între 2015 și 2023, guvernele conduse de Beata Szydło și Mateusz Morawiecki au promovat o serie de reforme judiciare care au provocat conflicte repetate cu instituțiile europene. Problema nu privea doar Tribunalul Constituțional. Reformele au afectat și Curtea Supremă, Consiliul Național al Magistraturii și sistemul disciplinar al judecătorilor.
Comisia Europeană a considerat că anumite modificări compromiteau independența justiției. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat hotărâri împotriva unor elemente ale reformelor, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat deficiențe în compunerea și funcționarea unor instanțe.
Între timp, Tribunalul Constituțional polonez a pronunțat hotărâri prin care a contestat aplicarea anumitor interpretări ale dreptului Uniunii Europene, accentuând conflictul dintre Varșovia și Bruxelles.
Pentru PiS, reformele reprezentau o încercare de a democratiza și responsabiliza un sistem judiciar considerat închis și dominat de vechile elite. Pentru adversarii săi, ele reprezentau o subordonare treptată a justiției față de puterea politică.
Dincolo de aceste interpretări, un lucru devenise evident: Tribunalul Constituțional, instituția care ar fi trebuit să arbitreze conflictele dintre puterile statului, ajunsese el însuși obiectul principal al conflictului.
Alegerile parlamentare din 15 octombrie 2023 au pus capăt celor opt ani de guvernare a partidului Lege și Justiție (PiS), condus de Jarosław Kaczyński. Deși PiS s-a clasat pe primul loc, majoritatea parlamentară a revenit unei coaliții pro-europene formate din Coaliția Civică, A Treia Cale și Noua Stângă. La 13 decembrie 2023, liderul acesteia, Donald Tusk, a preluat funcția de prim-ministru.
Una dintre principalele promisiuni ale lui Tusk a fost restabilirea statului de drept și eliberarea justiției de sub influența politică a PiS. Numai că acest lucru s-a dovedit mult mai complicat decât părea. Sistemul construit în cei opt ani de guvernare conservatoare era protejat de legi, mandate și proceduri, iar președintele Andrzej Duda, rămas în funcție până în august 2025, putea bloca reformele prin exercitarea dreptului de veto.
În septembrie 2024, Parlamentul a adoptat două legi privind reorganizarea Tribunalului Constituțional, dar președintele Duda le-a blocat intrarea în vigoare, sesizând chiar Tribunalul Constituțional. Mai mult, în decembrie 2024, l-a numit la conducerea acestuia pe Bogdan Święczkowski, fost procuror național, apropiat de PiS. Astfel, deși Tusk controla Parlamentul și Guvernul, Tribunalul Constituțional rămânea sub conducerea unui om numit de adversarii săi politici.
Situația s-a complicat și mai mult după alegerile prezidențiale din 2025, câștigate de Karol Nawrocki, candidat susținut de PiS, în fața lui Rafał Trzaskowski, reprezentantul taberei lui Tusk. Învestit la 6 august 2025, Nawrocki a continuat opoziția predecesorului său, Andrzej Duda, față de reformele guvernării. Mai tânăr și cu propriile ambiții politice, noul președinte încearcă să se impună și ca lider al dreptei conservatoare poloneze. În acest context a izbucnit noua etapă a conflictului constituțional, în primăvara anului 2026.
La 13 martie 2026, Sejmul, camera inferioară a Parlamentului polonez, a ales șase judecători ai Tribunalului Constituțional: Krystian Markiewicz, Anna Korwin-Piotrowska, Maciej Taborowski, Magdalena Bentkowska, Marcin Dziurda și Dariusz Szostek. Potrivit Constituției, judecătorii sunt aleși de Parlament pentru mandate de nouă ani, urmând să depună jurământul în fața președintelui Republicii.
Aici a izbucnit conflictul. Președintele Karol Nawrocki a acceptat jurământul a doi judecători, Magdalena Bentkowska și Dariusz Szostek, dar l-a refuzat celorlalți patru, invocând nereguli în procedura de alegere. La 9 aprilie, aceștia au depus jurământul în Parlament, în fața unui notar, și au transmis documentele Administrației Prezidențiale. Nawrocki și conducerea Tribunalului au refuzat să recunoască procedura.
La 12 mai 2026, Tribunalul Constituțional a pronunțat hotărârea K 3/26, susținând că jurământul trebuie depus în prezența președintelui. Guvernarea a contestat însă legitimitatea completului care adoptase hotărârea. Astfel, s-a ajuns la o situație aproape absurdă: Parlamentul considera judecătorii legal învestiți, președintele refuza să-i recunoască, iar Tribunalul îi dădea dreptate președintelui printr-o hotărâre a cărei legitimitate era, la rândul ei, contestată.
În octombrie 2026, în acest conflict a intervenit și Comisia de la Veneția, care, prin Avizul CDL-AD(2026)031, a stabilit că președintele Republicii nu poate transforma procedura depunerii jurământului într-un drept de veto asupra judecătorilor aleși de Parlament. În cazul unui refuz nejustificat, jurământul poate fi depus și printr-o procedură alternativă, cu respectarea garanțiilor legale.
Totuși, avizul nu trebuie interpretat ca o autorizare a oricăror măsuri de înlăturare a conducerii Tribunalului Constituțional. Sunt două chestiuni juridice distincte: dreptul judecătorilor legal aleși de a-și exercita mandatul și legalitatea procedurilor prin care poate fi schimbată conducerea instituției. Restabilirea legalității constituționale nu justifică, prin ea însăși, orice mijloc folosit în acest scop.
La 30 octombrie 2026, conflictul constituțional ajunge în stradă. Judecătoarea Anna Korwin-Piotrowska, al cărei jurământ nu fusese recunoscut de președintele Nawrocki, a dispus suspendarea pentru o lună a președintelui Tribunalului Constituțional, Bogdan Święczkowski, și a vicepreședintelui Bartłomiej Sochański, acuzându-i că împiedică activitatea judecătorilor aleși de Parlament. Cei doi au respins decizia, susținând că judecătoarea nu avea competența legală de a-i suspenda.
Conflictul juridic s-a transformat rapid într-o confruntare politică. Șapte judecători au intrat în sediul Tribunalului, însoțiți de reprezentanți ai Serviciului de Protecție a Statului. Poliția a fost mobilizată în jurul clădirii, iar susținătorii PiS au organizat proteste, soldate cu incidente și trei rețineri. Jarosław Kaczyński a denunțat o tentativă de lovitură de stat, în timp ce Donald Tusk a apărat necesitatea unor măsuri ferme pentru restabilirea statului de drept.
Președintele Karol Nawrocki, aflat în drum spre Senegal, și-a întrerupt deplasarea și a revenit de urgență la Varșovia. La 31 octombrie, acesta a acuzat o preluare prin forță a Tribunalului Constituțional, a cerut retragerea poliției și a convocat consultări politice urgente. Între timp, ministrul Justiției, Waldemar Żurek, a solicitat ridicarea imunității celor doi conducători ai Tribunalului.
Astfel, Polonia a ajuns într-o situație greu de imaginat într-un stat european: două grupuri de judecători revendică autoritatea asupra aceleiași instanțe constituționale, iar președintele Republicii și Guvernul nu recunosc aceeași conducere a instituției.
Ar fi naiv să credem că această confruntare este doar o dispută juridică privind interpretarea Constituției. În 2027, în Polonia urmează alegerile parlamentare, iar miza politică este considerabilă. Polonia este o republică parlamentară, în care Guvernul depinde de majoritatea din Parlament, în timp ce președintele, deși dispune de atribuții importante, inclusiv dreptul de veto, nu exercită puterea executivă în locul Guvernului.
Pentru Donald Tusk, alegerile vor reprezenta un bilanț al reformelor promise în 2023. Pentru Jarosław Kaczyński și PiS, o ocazie de revenire la guvernare, iar pentru Karol Nawrocki, o posibilitate de consolidare a propriei autorități în interiorul dreptei conservatoare.
Într-o societate profund polarizată, fiecare tabără încearcă să-și mobilizeze electoratul prezentând adversarul nu doar ca pe un concurent politic, ci ca pe o amenințare la adresa ordinii constituționale. Astfel, conflictul juridic devine instrument de mobilizare electorală, iar compromisul politic, tot mai dificil.
Problema cea mai gravă nu este cine conduce Tribunalul Constituțional. Din perspectiva dreptului constituțional, cazul Poloniei ridică o problemă mult mai profundă decât conflictul dintre Donald Tusk și Karol Nawrocki.
O constituție funcționează nu doar pentru că există un text scris, ci și pentru că instituțiile acceptă existența unor reguli comune. Parlamentul trebuie să respecte limitele competențelor sale. Președintele trebuie să accepte atribuțiile celorlalte autorități. Instanțele trebuie să fie independente, iar hotărârile lor trebuie să fie recunoscute și executate.
Atunci când aceste condiții dispar, chiar și cele mai clare dispoziții constituționale devin obiectul unor interpretări antagonice. În Polonia, conflictul a ajuns într-un punct în care fiecare tabără își justifică acțiunile prin necesitatea apărării Constituției, dar contestă legitimitatea instituțiilor care ar trebui să stabilească sensul acesteia.
Iar aici apare adevărata dificultate.
Dacă președintele refuză să recunoască judecătorii aleși de Parlament, poate majoritatea parlamentară să găsească o procedură alternativă pentru ca aceștia să își exercite mandatul? Potrivit standardelor formulate de Comisia de la Veneția, răspunsul este, în principiu, afirmativ.
Dar dacă acești judecători consideră că actuala conducere a Tribunalului acționează ilegal, pot ei să o suspende printr-o decizie proprie? Această întrebare necesită o analiză juridică distinctă, bazată pe competențele conferite de lege, pe procedurile aplicabile și pe garanțiile independenței judiciare.
Guvernarea invocă necesitatea restabilirii statului de drept. Opoziția invocă necesitatea apărării ordinii constituționale. Dar ambele trebuie judecate după același criteriu: respectarea Constituției și a legii. Un obiectiv constituțional legitim nu conferă automat legalitate tuturor mijloacelor utilizate pentru atingerea lui. Aceasta este distincția pe care discursul politic o ignoră aproape întotdeauna. Statul de drept nu poate fi restabilit prin simpla înlocuire a unei loialități politice cu alta.
Ceea ce se întâmplă astăzi în Polonia ar trebui să constituie un avertisment serios și pentru Republica Moldova. Experiența poloneză demonstrează că o criză constituțională nu apare neapărat atunci când cineva refuză deschis Constituția sau încearcă să desființeze instituțiile democratice. Uneori, ea apare tocmai atunci când fiecare tabără politică pretinde că apără Constituția, rezervându-și dreptul exclusiv de a decide ce înseamnă respectarea ei.
Privind din această perspectivă reformele justiției din Republica Moldova, există suficiente motive de îngrijorare. Vettingul, conceput ca o măsură extraordinară, cu caracter temporar, s-a transformat într-un proces continuu, care durează de ani de zile, cu efecte profunde asupra funcționării sistemului judecătoresc. Curtea Supremă de Justiție a fost practic reconstruită din temelii, în condiții care ridică întrebări legitime privind criteriile reale de selecție a judecătorilor și riscul ca loialitatea față de proiectul politic al reformei să ajungă să conteze mai mult decât independența de judecată.
La fel de sensibilă este situația Curții Constituționale. În 2025, cinci dintre cei șase judecători constituționali au fost numiți sau reconfirmați în timpul aceleiași guvernări, într-un context de concentrare a puterii politice în mâinile unei singure formațiuni. Nici cel de-al șaselea judecător, desemnat de Consiliul Superior al Magistraturii, nu poate fi privit în afara acestui context, având în vedere controversele privind independența CSM față de actuala putere.
Aceleași preocupări privesc și Consiliul Superior al Procurorilor și Procuratura Generală. Componența CSP a trecut prin mecanismele de evaluare externă, iar actualul procuror general a fost numit în aprilie 2026, în urma unui concurs organizat de acest Consiliu.
Aceasta este, de fapt, întrebarea esențială: ce se va întâmpla cu toate aceste instituții atunci când se va schimba formula de guvernare? Va accepta o nouă majoritate parlamentară legitimitatea unei Curți Supreme reconstruite în timpul actualei guvernări? Va recunoaște autoritatea unei Curți Constituționale a cărei componență a fost decisă, în mare parte, în aceeași perioadă? Va respecta mandatul actualului procuror general? Sau își va începe mandatul, asemenea guvernărilor precedente, printr-o nouă rundă de contestări, evaluări, demiteri și numiri, toate justificate, încă o dată, prin necesitatea restabilirii statului de drept?
Senzația mea este că actuala guvernare nu mizează atât pe garanțiile constituționale de independență a instituțiilor, cât pe protecția aliaților occidentali, în eventualitatea în care o viitoare majoritate politică ar încerca să demonteze sistemul instituțional construit de PAS. Numai că experiența Poloniei arată cât de puțin poate conta sprijinul extern atunci când instituțiile nu dispun de suficiente garanții interne pentru a-și apăra independența.
Aceasta este lecția cea mai importantă a experienței poloneze. Mai întâi, o majoritate politică reformează instituțiile potrivit propriei viziuni. Apoi, o altă majoritate contestă legitimitatea instituțiilor rezultate și încearcă să le reconstruiască. Judecătorii ajung să conteste legitimitatea altor judecători, hotărârile instanțelor devin obiectul disputelor politice, iar fiecare schimbare de guvernare riscă să provoace o nouă criză constituțională.
În cele din urmă, nimeni nu mai acceptă existența unui arbitru comun. Constituția încetează să mai fie cadrul în interiorul căruia se desfășoară competiția politică și devine unul dintre instrumentele acestei competiții.
Pericolul nu constă în existența unor confruntări politice dure. Acestea sunt inevitabile într-o democrație. Pericolul apare atunci când adversarii politici încetează să se mai considere competitori legitimi și încep să se trateze reciproc ca uzurpatori ai puterii de stat.
Polonia ne arată cât de ușor pot fi politizate instituțiile și cât de greu le pot fi redate ulterior independența și credibilitatea. De aceea, adevăratul test al reformei justiției din Republica Moldova nu este dacă instituțiile rezultate sunt acceptate de actuala guvernare, ci dacă vor putea funcționa cu aceeași autoritate și după plecarea acesteia de la putere.
Instituțiile statului trebuie construite pentru a supraviețui guvernărilor, nu pentru a depinde de ele.
Pentru că, în momentul în care fiecare majoritate politică începe să creadă că numai ea reprezintă Constituția și statul de drept, justiția riscă să se transforme dintr-o putere independentă într-un premiu acordat celui care câștigă alegerile.
Iar atunci, indiferent cine câștigă alegerile, democrația este cea care pierde.
