Istoria Franței moderne este, în mare parte, o istorie a străzii. De la căderea Bastiliei, în 1789, la Mai ’68, protestul a fost un instrument legitim prin care cetățenii și-au apărat drepturile în fața statului. Această tradiție are însă și o umbră: atunci când revendicările legitime sunt confiscate de radicali, strada riscă să devină un câmp de luptă. Ceea ce se petrece astăzi în Franța ilustrează această vulnerabilitate. Sub semnul solidarității cu elevii și cu cei afectați de scumpiri, o mobilizare pornită din nemulțumiri reale a ajuns să fie marcată de violențe și confruntări conduse de grupări radicale de stânga.
Franța, de la revendicări sociale la radicalizare
Mobilizările din toamna anului 2026 au pornit la jumătatea lunii septembrie, de la un liceu din Créteil, în suburbia Parisului, unde elevii protestau față de lipsa profesorilor, clasele supraaglomerate și degradarea clădirilor școlare. Mișcarea s-a extins rapid și s-a intersectat ulterior cu protestele împotriva scumpirilor. Incendierile, actele de vandalism și confruntările cu forțele de ordine au arătat însă cât de repede poate fi exploatată politic o nemulțumire întemeiată. La 17 octombrie, potrivit bilanțului atribuit Ministerului francez de Interne, fuseseră raportate 2.397 de arestări și 997 de polițiști și jandarmi răniți. La Limoges, primăria, o clădire inaugurată în 1883, a fost mistuită de flăcări.
Deturnarea nu a fost spontană. Potrivit presei franceze, serviciile de informații au descris mișcarea drept o operațiune organizată de La France Insoumise (LFI) și de sateliții săi din extrema stângă, care au încercat să capitalizeze o mobilizare fragmentată și lipsită de o conducere clară. Asta nu înseamnă că fiecare elev ieșit în stradă a fost manipulat, ci că extremiștii au încercat să transforme frustrarea socială într-un instrument de confruntare politică. Președintele Emmanuel Macron a vorbit despre „elemente insurecționale” din grupări radicale de extremă stângă și a promis că cei care au încercat „să doboare Republica” vor fi trași la răspundere. Ministrul Educației, Édouard Geffray, a spus că mișcarea a fost „luată ostatică” de grupuri ultraviolente.
Comportamentul LFI în aceste săptămâni confirmă, în bună măsură, aceste avertismente. Jean-Luc Mélenchon a mărșăluit alături de manifestanți. Când violențele au escaladat, liderul formațiunii nu a condamnat vandalismul, ci a ales să acuze statul că represiunea ar avea o tentă rasistă. La rândul său, LFI respinge acuzațiile, iar coordonatorul formațiunii, Manuel Bompard, a acuzat guvernul că „alunecă în conspiraționism”. Rămâne însă un fapt greu de contestat: atunci când condamnarea vandalismului este înlocuită de justificări populiste și reflexul iacobin al distrugerii ajunge să fie prezentat drept un instrument necesar al luptei sociale, este clar că suntem în fața unei complicități cel puțin indirecte.
Mai gravă este convergența dintre anumite medii ale extremei stângi franceze și islamismul fundamentalist. Desigur, nu orice protestatar de stânga este aliat al islamismului, iar solidaritatea cu palestinienii sau cu comunitățile imigrante nu echivalează cu susținerea fundamentalismului. Paradoxul acestei apropieri este însă evident. Extrema stângă și islamismul radical sunt ideologii diametral opuse: prima se revendică de la ateism, egalitarism și emanciparea individului de sub orice autoritate religioasă, iar al doilea urmărește supunerea societății față de o ordine teocratică, iliberală. Ceea ce le unește este un inamic comun: Occidentul liberal și capitalist, cu democrația sa reprezentativă, cu economia de piață și cu libertățile individuale pe care ambele le resping. Iar acolo unde două forțe ostile liberalismului se întâlnesc cu scopul de a răsturna ordinea socială prin anarhie revoluționară, statul de drept ajunge prins ca într-o menghină. Această alianță este analizată de decenii în literatura de specialitate, iar în Franța poartă un nume: „islamo-gauchisme”.
Comuniștii de pe Dâmbovița fac copy-paste
Aceleași mecanisme de confiscare ideologică pot fi observate și în România. Femicidul este o problemă reală și stringentă. Potrivit organizatorilor marșului „Împreună pentru siguranța femeilor”, în România au fost înregistrate 30 de cazuri în cursul anului 2026. La marșul organizat la București, revendicările privind protecția victimelor și combaterea violenței împotriva femeilor au fost însoțite de simboluri marxiste, lozinci precum „Femicidul e simptomul, capitalismul e cauza” și „Feministe, socialiste, anticapitaliste!”, steaguri palestiniene și tricouri cu Karl Marx. Problema apare prin reproducerea aceluiași tipar de imixtiune: o cauză care ar trebui să mobilizeze societatea în jurul protejării victimelor riscă să fie transformată într-un instrument de propagandă ideologică.
Fenomenul nu este nou. După ediția din 2025, la care au participat peste 12.000 de oameni, mesajele anticapitaliste afișate de unii participanți au provocat controverse. Organizatorii au precizat că asemenea mesaje aparțineau unui grup restrâns și nu reprezentau poziția generală a marșului. Această delimitare este relevantă și trebuie respectată: prezența unor simboluri radicale nu transformă automat întreaga manifestație într-o acțiune comunistă. Problema rămâne însă una legitimă de discutat: o minoritate vocală poate ajunge să domine imaginea publică a unei mobilizări ample, iar o cauză care ar trebui să unească ajunge să fie asociată cu o agendă politică radicală.
Paradoxal, tocmai libertățile garantate de societatea liberală, capitalistă și occidentală le permit nepoților ideologici ai Anei Pauker și ai lui Gheorghiu-Dej să conteste sistemul care le asigură dreptul de a protesta, de a critica guvernul și de a-și exprima public convingerile. Libertatea de a purta un tricou cu Karl Marx sau Che Guevara este ea însăși posibilă într-o societate pluralistă, în care statul nu impune o ideologie oficială. Cu toate acestea, deturnarea manifestației împotriva femicidului într-o platformă de propagandă comunistă este o problemă care nu poate fi ignorată.
Epilog
Europa traversează transformări ideologice majore, iar polarizarea politică devine tot mai vizibilă. Timp de decenii, mass-media și dezbaterea publică au acordat o atenție considerabilă extremei drepte, în timp ce manifestările extremismului de stânga au fost uneori tratate cu mai multă îngăduință, mai ales atunci când s-au prezentat în numele egalității și al solidarității. Istoria europeană ar fi trebuit însă să ne imunizeze împotriva tuturor formelor de totalitarism.
În experiențele sale autoritare, comunismul a însemnat în primul rând represiune, partid unic, poliție politică, expropriere nejustificată și închisori politice. Logica iacobină, care a transformat teroarea într-un presupus instrument al virtuții, nu a dispărut odată cu Robespierre. Ea a reapărut, sub forme diferite, ori de câte ori violența a fost justificată drept o formă superioară de dreptate, iar adversarul politic a fost prezentat ca un obstacol ce trebuia înlăturat în numele unui ideal absolut.
Nu putem condamna extremismul de dreapta și, în același timp, tolera extremismul de stânga doar pentru că acesta flutură steaguri ale solidarității, invocă selectiv egalitatea sau pretinde că luptă pentru cei oprimați. Nu putem apăra libertățile individuale și, totodată, închide ochii atunci când ele sunt atacate în numele revoluției, al luptei de clasă sau al unei utopii sociale. Întrucât, este ușor să fii extremist de stânga într-o societate liberală, dar imposibil să fii liberal într-una comunistă.
