Reforma administrativ-teritorială era ocazia ca Republica Moldova să iasă din harta fărâmițată moștenită de la sovietici și să construiască regiuni capabile să administreze bani, servicii și proiecte. Cele 32 de raioane urmează să devină trei regiuni: nord, centru și sud. Pe hârtie, totul pare coerent. Apoi apare excepția: Taraclia, care nu va fi nici raion, nici parte a regiunii sud, ci municipiu de nivelul II. Premierul Vasile Tofan a descris-o drept „o soluție foarte elegantă”. Cu toate acestea, soluția identificată de el este problematică pe termen lung.
O unitate administrativ-teritorială nu se creează ca să răsplătească o comunitate etnică și nici ca să liniștească un stat străin, în acest caz Bulgaria. Ea există ca să aducă servicii mai bune cetățenilor, indiferent de etnia lor. Din clipa în care harta țării se trasează după criteriul etnic, statul încetează să mai administreze cetățeni egali în drepturi și începe să administreze etnii.
Precedent politico-istoric
Nimeni nu poate pretinde că decizia a picat din cer. Discuțiile cu Sofia au fost recunoscute public de secretarul general al Guvernului, Alexei Buzu, iar ministra bulgară de Externe a salutat soluția înainte ca ea să fie măcar votată. Mai grav, consilierii raionali din Taraclia au adoptat în unanimitate un apel către conducerea Bulgariei și către eurodeputații bulgari. Ei cereau ca Sofia să avertizeze Chișinăul că, în cazul lichidării raionului, Moldova ar putea avea dificultăți în obținerea acordului Bulgariei pentru aderarea la UE.
Să nu uităm nici vizita din martie a deputatei bulgare Rositsa Kirova, președinta Comisiei pentru participarea directă a cetățenilor și interacțiunea cu societatea civilă din Adunarea Națională a Bulgariei. La o recepție organizată la Chișinău, în prezența președintelui Parlamentului, Igor Grosu, Kirova a cerut ca Taraclia să-și păstreze statutul de unitate administrativă separată, ca centru al comunității bulgare.
Cu alte cuvinte, aleși locali ai Republicii Moldova au cerut unui stat străin să condiționeze integrarea europeană a propriei țări de harta administrativă. Iar Guvernul a cedat.
Scenariul nu e nou. În reforma din 1998, raioanele au fost desființate și comasate în județe, iar Taraclia a fost atașată noului județ Cahul. A urmat un referendum ilegal în ianuarie 1999, apoi boicotarea alegerilor locale din mai, în timp ce funcționarii locali refuzau să elibereze posturile desființate prin reformă. După o intervenție discretă a Bulgariei, Parlamentul a votat pe 22 octombrie 1999 menținerea Taracliei în configurația ei. Județul Taraclia a funcționat apoi pe toată durata organizării pe județe, până la revenirea la raioane. Avea o suprafață de 674 km² și 45.600 de locuitori (în 2003), dar a ajuns pe picior de egalitate cu județul Cahul, de circa 2.400 km². Pentru simplul fapt că o parte a populației se identifică diferit, ne-am trezit cu o unitate administrativă de trei ori mai mică decât vecina ei.
Modelul care trebuia aplicat
Dacă Guvernul consideră că sudul are nevoie de un pol urban cu statut special, răspunsul logic există și nu e Taraclia. E Cahulul, cel mai mare oraș din sud, centru universitar, economic și de servicii pentru o zonă întreagă. Modelul există deja: Chișinău și Bălți sunt municipii pentru că sunt poli urbani reali, nu pentru că ar aparține unei comunități anume. Un municipiu se justifică prin populație, economie și capacitate administrativă. Un municipiu creat ca enclavă identitară într-o regiune care altfel ar trebui să funcționeze unitar nu e reformă. E sursa următorului haos administrativ: servicii dublate, competențe suprapuse și o regiune sud cu o gaură în mijloc. Nici câștigul european invocat de premier nu e garantat. O concesie făcută Sofiei nu cumpără automat încrederea în proiectul european a unei regiuni care, de la independență încoace, a votat constant vectorul pro-rus.
Constituția deja garantează protecția tuturor etniilor
Argumentul că doar un statut separat poate proteja identitatea bulgarilor nu stă în picioare, pentru că protecția există deja, la cel mai înalt nivel. Articolul 10 din Constituția Republicii Moldova pornește de la un principiu fundamental: „Statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi”. Același articol adaugă, la alineatul (2), că „statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”. Practic, legea fundamentală oferă deja fiecărei comunități garanția că își poate păstra limba, cultura și tradițiile, fără să aibă nevoie pentru asta de o unitate administrativă proprie. Identitatea este protejată ca drept al cetățeanului, nu ca privilegiu al unui teritoriu, iar isteria cu pierderea identității bulgare nu stă în picioare.
Articolul 16 completează acest cadru prin principiul egalității. Potrivit alineatului (2), „toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială”. Altfel spus, statul nu poate trata diferit doi cetățeni pe motiv că unul se declară român, iar celălalt bulgar. Dacă egalitatea funcționează pentru oameni, ea trebuie să funcționeze și pentru teritoriile în care aceștia trăiesc: statutul administrativ al unei localități nu poate depinde de originea etnică a celor care o locuiesc.
Aceasta este baza legală care contează. Identitatea bulgarilor din Moldova se păstrează prin școli, prin cultură, prin limbă și prin respectarea acestor articole, nu prin granițe administrative trasate după etnie.
Reductio ad absurdum
Să ducem logica Guvernului până la capăt. Ce-ar fi să facem o feudă etnică, un municipiu doar pentru etnici ucraineni, în nord, unde există localități compacte? Unul pentru etnici ruși sau unul pentru etnici romi? Sună absurd și este absurd chiar în principiu. Dar exact acesta este principiul pe care tocmai l-am acceptat. Din momentul în care Taraclia primește un statut distinct pe motiv identitar, orice altă comunitate compactă are un precedent pe care îl poate invoca. Ba chiar și un stat vecin la care să apeleze. Mai trebuie doar ca cineva să ia inițiativa unilateral.
Totuși, să fim corecți cu Guvernul. Putea fi mai rău. Putea, de pildă, să ofere Taracliei direct autonomie pe criteriu etnic. Ah, stați, Republica Moldova a făcut deja asta în 1994, numai că i-a acordat-o minorității găgăuze. Și nu a fost doar o concesie administrativă, ci o cedare de suveranitate scrisă negru pe alb. Cedare care a garantat păstrarea limbii și culturii găgăuze atât de „elegant”, încât în autonomie domină limba rusă.
