Ceea ce se petrece astăzi în Georgia nu-mi este străin. Nu pot privi aceste alegeri cu ochii reci ai unui analist care numără procente și trasează concluzii. Mă preocupă nu ca un fapt politic îndepărtat, ci ca o mișcare lăuntrică a unei lumi pe care o simt aproape de mine.
Georgia nu e pentru mine un punct pe hartă sau o simplă temă de reflecție geopolitică. E o țară vie, cu respirația ei, cu durerile și elanurile ei, o țară în care am prieteni, oameni a căror judecată o prețuiesc și a căror soartă mă privește. Am văzut Georgia, am atins-o, am respirat-o.
La fel ca și noi, moldovenii, georgienii trăiesc drama unei identități suspendate între două lumi — între un Est care îi trage spre sine cu umbrele trecutului și un Vest care îi cheamă cu promisiunea libertății. Și, poate, tocmai în această tensiune se joacă nu doar destinul lor, ci și fragila noastră speranță că libertatea poate fi păstrată fără a fi plătită mereu cu suferință.
Alegerile din 4 octombrie au fost, probabil, cele mai ciudate din istoria recentă a acestei țări. Partidele de opoziție au boicotat scrutinul, denunțând lipsa de încredere în procesul electoral și în corectitudinea administrației. În consecință, aproximativ 70% dintre alegători nu s-au prezentat la urne. A fost mai degrabă un simulacru de democrație decât o competiție reală.
În Georgia, la fel ca și în Moldova, influența Rusiei se mai manifestă printr-un arsenal sofisticat de soft power. Narațiunile promovate sunt adaptate sensibilităților locale: religie, identitate națională, tradiționalism.
Biserica Ortodoxă din Georgia joacă un rol central în acest proces. A devenit un actor politic informal, cu o agendă adesea paralelă cu obiectivele democratice ale statului. Discursul anti-occidental, anti-LGBT și conspiraționist este promovat constant, iar spațiul public este invadat de o retorică polarizantă, care cultivă frica și suspiciunea față de modernitate și față de Europa.
Rusia a reușit în Georgia, de altfel ca și în Moldova — să transforme Biserica Ortodoxă dintr-un actor spiritual într-unul ideologic, care acționează în tandem cu mesajele Kremlinului. Sub pretextul apărării „valorilor tradiționale”, se cultivă suspiciunea față de instituțiile occidentale și neîncrederea în democrație ca atare.
Laboratoarele propagandistice ale Kremlinului promovează așa-numiții „lideri alternativi” — figuri controversate, oligarhi cu surse netransparente de influență și conexiuni opace, care, prin mijloace specifice de soft power, sunt împinși strategic în spațiul politic al unor state vulnerabile. Numele diferă — Bidzina Ivanishvili în Georgia, Ilan Șor sau Igor Dodon în Republica Moldova, Mark Tkaciuk într-un registru mai recent — însă tiparul este identic. Acești actori promovează o retorică de „echilibru geopolitic”, pozând în moderați, dar în esență urmăresc o reorientare clară spre Rusia și subminarea opțiunilor euroatlantice.
Alegerile din Georgia nu reprezintă un episod politic izolat, ci trebuie interpretate în contextul mai larg al confruntării strategice desfășurate de Federația Rusă împotriva valorilor și instituțiilor lumii occidentale. Ele fac parte dintr-un ansamblu de acțiuni hibride menite să slăbească reziliența democratică a statelor aflate în vecinătatea imediată a Rusiei.
Nu este deloc întâmplător că, în aceeași perioadă, Vladimir Putin a ținut discursul său anual de la Valdai — un ritual care, cu timpul, a depășit cu mult forma unei simple apariții publice. Ceea ce se desfășoară acolo nu mai are nimic dintr-o conferință de presă sau dintr-un dialog intelectual: este, mai curând, o liturghie politică a resentimentului.
Așa-numitele „Două Minute de Ură” de la Valdai nu sunt un act de comunicare, ci un spectacol al controlului emoțional. E momentul în care liderul de la Kremlin își revarsă ideologia asupra audienței — o combinație de nostalgie imperială, frică și ură canalizată cu metodă — transformând cuvintele în arme și istoria în instrument de răzbunare. În acest teatru al puterii, revizionismul devine morală de stat, iar ura – forma supremă de loialitate.
De ce Valdai? Alegerea acestui loc nu e o întâmplare geografică, ci un gest cu sens. Valdaiul nu este doar un punct geografic din inima Rusiei, ci o scenă încărcată de mitologie, un spațiu în care geografia se topește în simbol. Aflat între nord și sud, între est și vest, el devine o metaforă perfectă pentru ficțiunea geopolitică a „civilizației centrului lumii” — acel construct pe care Kremlinul îl invocă obsesiv ca dovadă a unei misiuni istorice aparte.
Aici, Putin nu mai vorbește ca un președinte, ci ca un pontif al unei lumi imaginare, în care Rusia nu este un stat, ci un destin. Tonul nu e administrativ, ci profetic; discursul nu e despre politică, ci despre mântuirea unei civilizații aflate, chipurile, sub asediul Occidentului.
Valdaiul devine, astfel, un altar al autolegitimării. De la tribună, liderul rus își revarsă teologia puterii: el nu doar guvernează, ci „veghează”; nu doar comandă, ci „interpretează sensul lumii”. În acest ritual anual, Rusia nu mai e un actor pe scena internațională, ci însăși scena — iar restul lumii, un public invitat să asiste la spectacolul propriei sale redefiniri.
Discursul de la Valdai îndeplinește o dublă funcție: este, în același timp, manifestul ideologic al regimului și certificatul său de existență morală. Sub aparența unei reflecții geopolitice, el devine un instrument de legitimare a unei viziuni alternative asupra lumii — o lume care se definește prin opoziție cu modelul liberalismului și al democrației occidentale.
În centrul acestei construcții se află invocarea obsesivă a „valorilor eterne” și a unei pretinse „noi morale” — formule menite să dea impresia unei renașteri spirituale într-o epocă a „decadenței” occidentale. Dar această „morală” nu rămâne un simplu artificiu retoric. Ea se traduce într-un mecanism de influență vast și bine orchestrat: Biserica Ortodoxă Rusă în rolul de autoritate sacră, rețelele media pro-Kremlin ca organe de evanghelizare, fundațiile culturale și „centrele de reflecție” iliberale ca laboratoare ale ideologiei, iar propaganda rusească ca apostol ai unei lumi paralele.
Scopul nu mai este doar propagandistic, ci ontologic: rescrierea sensului noțiunilor de adevăr, libertate și democrație. Prin acest sistem de oglinzi deformante, Kremlinul încearcă să fractureze coeziunea socială, să erodeze încrederea în instituțiile democratice și, mai ales, să mențină în derivă acele țări aflate în „zona gri” — între Estul autoritar și Vestul liberal, între teamă și speranță.
Republica Moldova oferă, poate, una dintre cele mai limpezi ilustrații ale acestei strategii de subversiune ideologică. De-a lungul ultimului deceniu, ecourile discursului de la Valdai s-au inserat treptat în spațiul public moldovenesc, sub forma unor narațiuni atent calibrate: că „Occidentul e în declin moral”, că „Bruxelles-ul subminează valorile tradiționale”, că „integrarea europeană ne va lipsi de identitate”, sau că „România urmărește să-i românizeze pe moldoveni”.
Aceste formule, repetate cu o insistență calculată, nu sunt simple opinii rătăcite în piața ideilor. Ele formează o arhitectură de influență, bine finanțată și coordonată, care exploatează fisurile cele mai adânci ale societății — frica de pierdere, nostalgia, frustrările istorice și neîncrederea endemică. Astfel, printr-un joc de oglinzi, tirania devine apărare, iar democrația – impostură. Iar publicul, hrănit cu resentimente, ajunge să confunde luciditatea cu trădarea și minciuna cu demnitatea.
În cadrul „Celor Două Minute de Ură” de anul acesta, Putin a revenit la tema democrației, dar într-o versiune răsturnată a sensului ei. Cu un amestec de insinuări, ironii și teorii conspiraționiste, el a transformat critica într-un act de confesiune inversă, acuzând Occidentul că „refuză să cedeze puterea”, că „își minte propriii cetățeni”, că „provoacă crize pentru a-și conserva dominația”.
Ironia este evidentă. Vladimir Putin acuză democrațiile occidentale de abuzuri, în timp ce, în propriul sistem politic, și-a eliminat sistematic toți rivalii reali, prin metode represive sau letale. Primul său adversar major, Mihail Hodorkovski, a fost încarcerat timp de zece ani într-un proces cu motivație politică. Boris Nemțov, fost vicepremier și lider al opoziției, a fost asasinat în 2015, la câțiva pași de Kremlin. Cazul cel mai cunoscut este cel al lui Alexei Navalnîi — supraviețuitor al unei tentative de otrăvire, ulterior arestat, condamnat și încarcerat, mai apoi ucis aflându-se în detenție.
Pe plan instituțional, Duma de Stat a devenit, de peste două decenii, o structură pur formală. Opoziția reală a fost exclusă treptat, iar scena politică este populată de partide-satelit, care mimează pluralismul, dar reproduc linia regimului. Spațiul critic — presa, societatea civilă, mediul academic — a fost sistematic erodat și înlocuit cu o cultură a obedienței absolute.
Un alt moment relevant de la Valdai a fost atunci când Putin a fost întrebat ce înseamnă „războiul modern”. Răspunsul său a fost în cunoștință de cauză: „În primul rând, mijloacele non-militare de rezolvare a problemelor militare… Ce am în vedere? Atacuri informaționale, influențarea conștiinței politice a unei țări inamice, încercări de a corupe acea conștiință.”
Sună cunoscut, nu-i așa? Exact acest tip de război — hibrid, invizibil, bazat pe manipulare, dezinformare și erodarea încrederii în instituții — a fost aplicat în Moldova la alegerile trecute și este reactivat în prezent. Așa s-a întâmplat și în Georgia. Campanii externe toxice, religia transformată în armă ideologică, rețele de troli care subminează democrația — toate acestea nu sunt teorii, ci metode operaționale, asumate chiar de liderul rus.
Cel mai grav, însă, este că Putin nu dă niciun semn că se va opri. Dimpotrivă, acest război ideologic, informațional și psihologic este parte integrantă a unei strategii pe termen lung. Moldova, România, Georgia, Țările Baltice, Polonia — toate sunt în linia întâi a unei confruntări de uzură, purtate nu cu tancuri, ci cu propagandă, presiuni energetice, destabilizare socială și infiltrare instituțională.
Pentru a-și păstra suveranitatea, independența națională și direcția democratică, aceste state trebuie să trateze confruntarea nu ca pe o criză temporară, ci ca pe o realitate geopolitică de durată. Reziliența democratică, educația civică, securitatea cibernetică și coeziunea internă devin componente esențiale ale securității naționale. Altfel spus, nu ne aflăm doar într-o luptă politică — ci într-o luptă pentru păstrarea realității înseși.
Diferența dintre Georgia și Republica Moldova, în acest moment, este mai degrabă una de intensitate a presiunii externe, nu de esență. Moldova beneficiază de un context geopolitic relativ mai favorabil: sprijin constant din partea României, vecinătate imediată cu Uniunea Europeană și, esențial, absența unei frontiere directe cu Rusia. Toate acestea au permis o reziliență mai mare în fața tentațiilor autoritare și a presiunilor externe.
Totuși, acest echilibru este fragil și nu poate fi considerat garantat. Orizontul democratic al Republicii Moldova rămâne vulnerabil în lipsa unei participări civice constante și a consolidării reale a instituțiilor. Fereastra de oportunitate deschisă în ultimii ani se poate închide rapid, dacă cetățenii cedează în fața oboselii politice, a manipulării informaționale sau a cinismului provocat de o tranziție percepută ca interminabilă.
Democrația nu dispare brusc. Nu cade spectaculos. Se destramă încet, în studiouri TV, în birouri de partid, în predici religioase și în tăceri complice. Iar când efectele devin vizibile, e adesea prea târziu pentru a le mai opri.
Georgia ne arată cât de ușor dezamăgirea colectivă poate învinge responsabilitatea civică. Este o lecție pe care, dacă vrem să ne păstrăm drumul democratic, trebuie să o învățăm acum — nu doar rațional, ci și politic, moral și civic.
