De 9 mai, străzile Chișinăului se pregătesc să fie din nou împânzite de panglicile „Sfântului Gheorghe” și de stegulețele sovietice roșii. Deși interzisă din 2022, panglica continuă să fie purtată sfidător, sub pretextul comemorării victoriei în cel de-al Doilea Război Mondial. Aceste manifestări reactivează reflexe imperiale, moștenite din epoca sovietică, când URSS flutura porumbelul alb al lui Picasso, dar trăia într-o logică a confruntării și a mobilizării militare continue. Ziua de 9 mai, transformată într-un ritual ideologic al victoriei permanente, a devenit principalul instrument de propagandă al neo-imperialismului rusesc, menit să justifice expansionismul actual.
Astfel, a apărut termenul „победобесие” – cu o origine precisă și o semnificație profundă. Acest termen a fost introdus în 2005 de către protoiereul și profesorul Academiei Teologice din Sankt Petersburg, Gheorghi Mitrofanov. Cu o remarcabilă acuratețe, acest cuvânt surprinde esența unei noi mitologii naționaliste – una care stă la baza ideologiei autoritariste promovate în epoca Putin. „Победобесие” reflectă acel delir naționalist care transformă drama războiului într-un ritual de auto-glorificare și într-un spectacol de forță ce domină spațiul public rusesc, substituind reflecția cu exaltarea și adevărul cu propaganda. Nu este doar un cuvânt – este un diagnostic tulburător al unei societăți cufundate într-o frenezie triumfalistă sângeroasă, care se hrănește dintr-o realitate falsificată și transformată de regim într-o armă ideologică menită să justifice ambițiile sale expansioniste actuale.
„Победобесие” și simbolul său sacralizat – „Marea Victorie” – nu mai au aproape nicio legătură reală cu evenimentele istorice ale celui de-al Doilea Război Mondial și cu acea etapă în care URSS a luptat împotriva celui de-al Treilea Reich, contribuind, alături de alte națiuni ale lumii, la înfrângerea nazismului. În loc să reflecte complexitatea, tragedia și sacrificiul acelei perioade, „Marea Victorie” a fost decupată din contextul istoric real și ridicată la rang de mit fondator, golit de nuanțe și adaptat nevoilor actuale ale regimului. Acest simbol transformă istoria în decor, iar victoria în război într-un ritual golit de adevăr, menit să consolideze sentimentul de superioritate națională al rușilor și să justifice o confruntare permanentă cu „dușmanii externi”.
„Marea Victorie” este parte din același registru simbolic din care regimul Putin își revendică reperele ideologice ale neoimperialismului rusesc: panglica „Sfântului Gheorghe”, cultul „marelui strateg Stalin”, lozinci precum „Sevastopol – oraș al gloriei ruse”, „Crimeea e a noastră”, „Lumea rusă”, „Noua Rusie” și propaganda toxică despre o „Ucraină nazistă”. Includerea definitivă a „Marii Victorii” în acest arsenal ideologic a avut loc după ocuparea Crimeei și declanșarea agresiunii militare a Rusiei împotriva Ucrainei.
Toate aceste elemente formează un arsenal de mituri menite să alimenteze resentimentul, expansionismul și agresiunea – o rețetă simbolică prin care trecutul este rescris pentru a justifica prezentul violent și revizionist. Parada militară de 9 mai de la Moscova, desfășurată anual în Piața Roșie, este „balul satanei” al acestui cult al victoriei. Inițial gândită ca un omagiu adus celor căzuți în luptă, parada a fost transformată treptat într-un spectacol grandios al forței, cu rachete, tancuri, avioane de luptă și discursuri triumfaliste. În locul reculegerii și reflecției, publicului i se inoculează o nouă doză de ideologie militaristă, transmisă în direct la televiziunile de stat și în școli. Copiii sunt îmbrăcați în uniforme de epocă, veteranii autentici sunt tot mai puțini, iar în locul lor apar actori, funcționari sau „voluntari ai memoriei”.
Totul devine parte a unui scenariu în care trecutul este rescris pentru a susține o mitologie națională centrată pe victorie, sacrificiu și obediență. Parada nu mai comemorează, ci glorifică – și face parte dintr-un mecanism de legitimare a regimului, în care războiul nu este văzut ca o tragedie, ci ca o sursă eternă de mândrie și putere.
Rusia s-a alimentat mereu din trecut, deoarece nu a avut niciodată un model clar de viitor. În absența unor realizări reale în epoca modernă, regimul de la Kremlin s-a agățat de gloriile istorice – reale sau inventate – pentru a crea o iluzie de măreție continuă. Actuala Rusie nu este capabilă să ofere cetățenilor săi perspective economice, sociale sau politice solide. Tocmai de aceea, manipularea adevărului despre trecut devine un instrument esențial. Prin această mitologizare a istoriei, regimul își asigură combustibil ideologic pentru noi ambiții expansioniste, justificându-le nu prin prezentul sărac în fapte, ci printr-un trecut falsificat cu grijă, menit să alimenteze orgoliul național și obediența colectivă.
De ce Europa asociază, de cele mai multe ori, victoria în cel de-al Doilea Război Mondial cu Rusia? Pentru că Rusia a exclus din versiunea oficială a victoriei participarea altor națiuni. În percepția colectivă occidentală, toți cei care au trăit în fosta URSS sunt etichetați simplist drept „ruși”. Această manipulare istorică a fost abil folosită de regimul sovietic, iar mai apoi de Putin, care s-a grăbit să revendice toate monumentele ridicate în memoria soldaților sovietici ca fiind dedicate „eroilor ruși”. Potrivit unui sondaj realizat în 2021, doar 32% dintre cetățenii ruși au putut indica corect anul în care a început cel de-al Doilea Război Mondial, în timp ce 52% cred în mod eronat că războiul a început în 1941 – adică în momentul intrării URSS în conflict. Doar 59% știu că SUA a fost aliat al URSS, 52% au auzit vag de rolul Marii Britanii în coaliția antihitleristă, iar doar 26% sunt conștienți că Franța a fost, de asemenea, parte a acestei alianțe. Aceste cifre reflectă cât se poate de clar succesul propagandei în a modela o memorie colectivă paralelă, adaptată exclusiv intereselor ideologice ale Kremlinului.
În realitate, rușii nu au fost nici pe departe singura – și cu atât mai puțin dominantă – forță din cadrul Armatei Roșii. Ucraineni, belaruși, evrei, georgieni, moldoveni, kazahi, uzbeci, tadjici și multe alte naționalități au luptat, suferit și murit sub steagul sovietic. Cu titlu de exemplu, peste 8 milioane de ucraineni au fost mobilizați în Armata Roșie.
Nu vom găsi nicăieri în Europa un monument dedicat „soldatului moldovean”, deși, potrivit statisticilor oficiale sovietice, 54.000 de etnici moldoveni au murit pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial. Majoritatea erau tineri adolescenți, trimiși direct în luptă, fără nicio pregătire militară – carne de tun pentru fronturile din Polonia, Prusia și Germania. Este o cifră cutremurătoare, cu atât mai mult cu cât reprezintă 0,62% din totalul soldaților sovietici căzuți, în timp ce înrolarea moldovenilor a început abia în septembrie 1944. Aceste pierderi uriașe au fost înregistrate în mai puțin de 8 luni de război. Spre comparație, alte naționalități ale fostului imperiu sovietic, mobilizate încă din 1941, au înregistrat pierderi semnificativ mai mici în patru ani de război: georgienii – 79.500 (0,917%), azerii – 58.400 (0,673%).
URSS a transformat „Marea Victorie” într-un simbol central al ideologiei sale, deși în realitate regimul sovietic și-a tratat propriii eroi cu cruzime și dispreț. Peste 10 milioane de veterani mutilați, orbi sau fără membre, au fost abandonați, arestați și deportați în instituții închise sub pretextul „cerșetoriei”, unii fiind cinic numiți „samovar”. Această practică arată cât de fals era mitul sovietic al „Marii Victorii”.
Pentru a-și continua proiectele expansioniste, regimul Putin are nevoie de un militarism adânc înrădăcinat atât în conștiința colectivă, cât și în arhitectura politică a statului. Prin mitologizarea trecutului și glorificarea unilaterală a rolului „eroului rus”, Kremlinul încearcă să justifice politicile sale agresive din prezent. Astfel, cultul victoriei din cel de-al Doilea Război Mondial a devenit, după 2014, elementul ideologic central al războiului expansionist declanșat de Rusia împotriva Ucrainei – dar, în realitate, îndreptat împotriva Europei și a întregii lumi civilizate.
Pe lângă forța militară clasică, Rusia a deschis zeci de așa-numite „centre culturale” în diverse țări, care, dincolo de acțiunile de spionaj mascat, funcționează ca instrumente de soft power menite să promoveze o agendă neoimperialistă. În spatele concertelor, expozițiilor sau „lecțiilor de istorie” se ascunde o strategie clară: influențarea percepției publice, dezbinarea socialăși justificarea expansionismului rus prin recursul constant la o victorie confiscată și reînscenată la nesfârșit.
Atât timp cât istoria va fi folosită ca armă ideologică, vom trăi sub amenințarea reînvierii imperiilor de carton, construite pe mituri și minciuni. Doar confruntarea sinceră cu trecutul ne poate oferi o cale dreaptă spre viitor. În timp ce Germania și-a asumat integral responsabilitatea pentru crimele naziste, iar statele din Europa Centrală și de Est au condamnat totalitarismul, URSS – și, mai târziu, Rusia putinistă – nu și-au asumat niciuna dintre crimele comise de-a lungul istoriei lor. Mitul „Marii Victorii” a permis ca toate aceste orori – măcelul de la Katyn, semnarea pactului Molotov-Ribbentrop, anexarea statelor baltice și a Basarabiei, milioanele de oameni exterminați în GULAG-uri – să fie negate, ignorate sau reinterpretate ideologic, în loc să fie recunoscute și condamnate.
Astăzi, după opt decenii de pace, Europa se află din nou în pragul unui război. Este mai clar ca niciodată că recuperarea memoriei istorice autentice nu este doar un act de justiție față de victimele trecutului, ci o condiție esențială pentru apărarea adevărului, a democrației și a păcii. De aceea, Europa are nu doar dreptul, ci și datoria morală de a denunța falsificarea istoriei – pentru ca trecutul să nu mai poată fi transformat în pretext pentru noi crime în viitor.
