Există momente în istorie când o națiune pare să se afle în fața unei oglinzi sparte, din care, oricum ai privi-o, se reflectă un mozaic de frânturi distorsionate. România se află astăzi în fața unei astfel de oglinzi. Ceea ce vedem este o țară frântă, manipulată prin frică și dezbinată de ură, subjugată de o clasă politică profund degradată.
Am urmărit cu atenție alegerile prezidențiale din România, desfășurate deja pe o perioadă de peste șapte luni. În tot acest timp, în loc de o competiție politică sănătoasă, am asistat la o luptă oarbă pentru putere, iar dezbaterea unor probleme fundamentale ale societății românești a fost redusă la bârfe și scandaluri.
Privind puțin înapoi, vom observa că în România postdecembristă, electoratul a fost mereu manipulat cu nonșalanță pentru a obține rezultatele dorite. În timp ce polonezii îl alegeau președinte pe liderul rezistenței anticomuniste, Lech Wałęsa, românii, în „Duminica Orbului” din 20 mai 1990, au ales cu 85% un fost membru marcant al nomenclaturii comuniste din perioada lui Ceaușescu, cu studii la Moscova. În toamna lui 1992, în timp ce cehii îl alegeau ca președinte pe Václav Havel, românii, cu 61,43% din voturi, l-au reales pe Ion Iliescu. Sistemul a speculat cu abilitate fricile și traumele sociale acumulate în perioada ceaușistă, manipulând electoratul să voteze un fost comunist, altfel „liberalii și țărăniștii vor vinde țara străinilor”.
În alegerile din anul 2000, sistemul a creat o altă sperietoare, pe nume Corneliu Vadim Tudor. Astfel, românii au fost „salvați de fascism” de către același Ion Iliescu, care a fost ales pentru a treia oară.
Alegerile din 2004 au fost la fel de manipulative. Inițial, candidatul Alianței pentru Dreptate și Adevăr (PNL-PD) era un prezidențiabil ideal – Theodor Stolojan. Cu puțin înainte de primul tur, „Dragă Stolo” s-a retras din cursă „din motive de sănătate”, cedând locul primarului Bucureștiului, Traian Băsescu, care l-a „ciuruit” pe „bolșevicul” Adrian Năstase. În ceea ce-l privește pe „Dragă Stolo”, să-i dea Dumnezeu multă sănătate la cei 82 de ani ai săi!
În 2014 și 2019, flamura luptei pentru „democrație”, sub ovațiile mulțimii de români care scandau „Puie Monta”, a fost transmisă lui Klaus Iohannis pentru două mandate consecutive. Speranțele că domnul Iohannis va guverna altfel decât Traian Băsescu, astfel încât să cicatrizeze fracturile sociale, s-au dovedit iluzorii. În loc să ofere caracter și coeziune actului de guvernare, Iohannis a continuat, doar că într-o manieră mai mediocră, politica predecesorilor săi. Epoca Iohannis a început cu o retorică fermă împotriva „ciumei roșii”, pentru ca, treptat, acțiunile sale să alunece spre fripturism, culminând cu instaurarea celebrei rotații necondiționate la guvernare a duetului PSD–PNL, ceea ce a transformat în farsă însăși noțiunea de putere și opoziție.
Actualul scrutin, început în 2024 și continuat în 2025, nu reprezintă sub nicio formă o excepție. Toate aceste matrapazlâcuri de „manipulare procedurală a democrației” – de la stabilirea arbitrară a calendarului electoral, care a dus la suprapunerea alegerilor parlamentare cu cele prezidențiale, până la anularea primului tur al alegerilor prezidențiale – au urmărit un singur scop: menținerea aceluiași grup politic la putere, indiferent dacă acesta se află la guvernare sau în opoziție. Sistemul politic existent în România trebuie să supraviețuiască, indiferent de voința exprimată la urne.
Aceste manevre au traumatizat profund societatea românească, creând un sol fertil pentru ascensiunea unui populism de cea mai joasă speță. Asta explica de ce, în actuala campanie, iluzia de a fi „antisistem” a fost transformată într-un produs politic de mare valoare, vândut în ambalaj de „suveranism”, „trumpism”, sau „orbanism” – deși toate au cam același conținut: populism și disprețul pentru valorile democrației liberale.
După trei decenii de libertate, România a ajuns într-o epocă a cacistocrației – unde clasa politică nu este doar incapabilă, ci profund toxică pentru propria țară, care paralizează organismul social. Cele șapte luni de campanie au transformat România într-o scenă de teatru al absurdului, în care actorii mimează drama, dar în realitate oferă un spectacol grotesc. Aplauzele nu mai sunt pentru idei sau valori, ci pentru cei care țipă mai tare, care lovesc mai murdar, care mint mai convingător.
Urmărind măcelul de pe rețelele sociale, ai senzația că lupta se dă între două secte agresive și lipsite de discernământ, gata să se distrugă reciproc. O „sectă suveranistă” vede trădători în fiecare umbră și ar fi gata să dea foc celor considerați „agenți ai lui Soros”. De cealaltă parte, „secta progresistă” își arogă monopolul moralității și îi demonizează pe toți ceilalți drept „fasciști”, „extremiști” sau „agenți ai Moscovei”. Aceste bătălii tribale nu au nimic în comun cu democrația.
Românii basarabeni, fără a distinge prea bine nuanțele jocurilor politice de pe malurile Dâmboviței, s-au lăsat antrenați și ei, plenar, de propriii politicieni în acest măcel. Dacă analizăm faptele, observăm că tot sprijinul pentru Republica Moldova – zecile de milioane de euro, marile proiecte de infrastructură, investițiile semnificative – sunt legate exclusiv de acțiunile PNL și PSD, în timp ce USR nu a avut nicio implicare în aceste proiecte. În discursul politic al USR, Republica Moldova lipsește cu desăvârșire, fiind plasată la rubrica „…și alte state vecine”.
Cu toate acestea, în primul episod al acestei telenovele electorale, moldovenii i-au trișat pe cei care au făcut realmente ceva pentru ei, votând-o organizat, ca pionierii la 1 Mai, pe Elena Lasconi – cel mai slab dintre toți candidații, care nu fusese niciodată la Chișinău și pe care nu o lega emoțional nimic de Basarabia. În episodul următor, aceiași alegători, la fel de organizați și la fel de masiv, au abandonat-o pe doamna Lasconi și l-au votat pe cel care a eliminat-o din competiție, într-o manieră total lipsită de eleganță. Ar fi excelent dacă aceleași rețele de colectare a voturilor vor reuși să funcționeze și în alegerile din toamnă. Nu de alta, dar să nu ne trezim că voturile noastre vor „salva România de fascism”, dar nu vor reuși să salveze Basarabia de Dodon, Șor și Tkaciuk.
Cel mai intrigant aspect al acestor alegeri este că replica finală – „La commedia è finita” – va fi rostită tot la Chișinău. Pe 19 mai, o instanță din Chișinău va analiza cererea unui candidat la președinția României, prin care acesta solicită anularea interdicției de intrare în Republica Moldova.
Ședința de judecată a fost programată „absolut întâmplător” exact a doua zi după turul doi al alegerilor prezidențiale din România. Dacă acest candidat va câștiga alegerile, este de așteptat ca instanța moldovenească să anuleze rapid interdicția, „făcând dreptate” încă de luni dimineață. În schimb, dacă va pierde, justiția noastră la fel va „face dreptate”, doar că va menține interdicția de intrare.
Un final mai potrivit al acestei piese a absurdului nici nu putea fi inventat.
