„Republica Moldova va lua în considerare Reunificarea cu România dacă parcursul său de aderare la Uniunea Europeană va fi obstrucționat sau blocat”, a declarat vicepremierul Republicii Moldova, Eugen Osmochescu. Acesta a precizat că Reunificarea cu România ar putea deveni o opțiune în cazul în care procesul de aderare la Uniunea Europeană s-ar împotmoli după anul 2028. „Acesta este Planul B”, a afirmat oficialul basarabean.
Dincolo de declarația în sine, merită analizat modul în care este formulată această perspectivă. Tema Unirii Republicii Moldova cu România a ieșit în ultimii ani din categoria subiectelor tabu sau a celor asociate exclusiv discursului naționalist. Ea este invocată tot mai frecvent în spațiul public, atât la Chișinău, cât și la București. Cert este că subiectul există și nu mai poate fi ignorat.
Totuși, prezentarea Reunificării drept un simplu „Plan B” ridică anumite semne de întrebare. Dacă Unirea este privită exclusiv ca o alternativă în cazul eșecului integrării europene, atunci ea este redusă la o opțiune conjuncturală și pragmatică, nu la un proiect politic, istoric și identitar cu valoare în sine.
În mod rațional, din punct de vedere economic, cultural și infrastructural, apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană se realizează deja într-o măsură considerabilă prin România. Tocmai de aceea, integrarea europeană și dezbaterea privind Reunificarea nu trebuie neapărat privite ca proiecte concurente sau reparate.
De ce nu am putea discuta despre ambele în paralel, mai ales într-un context geopolitic atât de complicat? Este o întrebare legitimă. Cert este că, față de acum câțiva ani, tema Unirii a ieșit de sub tiparele subiectului tabu. Cu toate acestea, ea continuă să fie enunțată adesea cu jumătate de gură și aproape exclusiv în cheie conjuncturală, nu ca parte a unei viziuni politice asumate pe termen lung, dar până când ?
