Laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Dmitri Muratov, avertiza zilele astea că, foarte curând, în Rusia va fi sărbătorită oficial „Ziua Călăului”. Nu este o figură de stil, ci o concluzie amară despre direcția în care alunecă, cu o viteză alarmantă, regimul de la Kremlin. Așa cum se întâmplă în orice regim fascist, tortura a devenit normă, iar călăul – un funcționar indispensabil: un profesionist antrenat să strivească ființa umană, să umilească, să distrugă demnitatea până la desfigurare totală.
Cazurile recente dezvăluie dimensiunea acestui sistem de teroare instituționalizată. Natalia Vlasova, o tânără din Donețk, Ucraina, a fost condamnată în Rusia la 18 ani de închisoare sub acuzația de spionaj. În timpul procesului, a relatat calvarul trăit în închisoarea din Donețk, supranumită „fabrica morții”. A fost bătută crunt și violată în mod repetat, cu o cruzime greu de descris, iar dinții i-au fost piliți cu o pilă de metal – un act de sadism de o barbarie medievală.
Victoria Roșcina, jurnalistă ucraineană, a fost reținută timp de un an în închisorile rusești, fără ca împotriva ei să fi fost formulată vreo acuzație formală. A fost torturată și înfometată până la moarte. Iar înainte ca trupul ei să fie returnat familiei pentru înmormântare, autoritățile i-au extras o parte din organele interne.
Toate aceste crime, petrecute pe fundalul unei tăceri asurzitoare a cetățenilor „obișnuiți”– care, prin pasivitate, devin complice – ne arată limpede că fascismul a devenit noul contract social al Rusiei moderne. Un pact nescris, în care călăul nu este doar tolerat, ci glorificat și ridicat la rang de simbol național.
În 2014 a apărut filmul german „Im Labyrinth des Schweigens” (În labirintul tăcerii) – o peliculă care, dincolo de valoarea sa artistică, a fost o oglindă morală, crudă și necesară, a unei națiuni care a conștientizat și asumat cu durere procesul de „Vergangenheitsbewältigung” – confruntarea cu propriul trecut. Filmul relatează povestea unui tânăr procuror care, în anii ’50, alături de legendarul Fritz Bauer, anchetează crimele comise de foști funcționari naziști. El scoate la lumină nu doar atrocitățile din lagărele morții, ci și complicitatea larg răspândită a unei întregi societăți.
Această confruntare dureroasă, dar necesară, a făcut posibilă reconstrucția morală a Germaniei. Nu prin uitare și negare, ci prin memorie, conștientizare și asumare a propriului trecut. Germania a înțeles că, fără adevăr, nu poate exista reconciliere, iar fără justiție, nu poate exista demnitate.
În contrast, Rusia nu a plătit niciodată acest preț. După moartea lui Stalin, a existat o scurtă perioadă de „destalinizare” timidă, dar fără o condamnare juridică reală a sistemului. Lagărele au fost închise, dar torționarii au rămas liberi. Victimele au fost, în cel mai bun caz, reabilitate formal – însă fără despăgubiri, fără procese, fără ca memoria colectivă socială să învețe ceva. Rusia nu doar că a evitat să-și asume vinovăția colectivă, ci și-a transformat călăii în eroi.
Germania poate fi considerată campioana confruntării cu trecutul (Weltmeister der Vergangenheitsbewältigung), o etichetă care nu reflectă perfecțiunea procesului, ci profunzimea și determinarea cu care societatea germană a analizat critic trecutul nazist.
Germanii au fost obligați să se confrunte cu realitatea teribilă a trecutului lor recent: procese publice la Nürnberg și în instanțele naționale, condamnări penale ale celor implicați direct, dar și recunoașterea complicității – tăcute sau active – a cetățenilor „obișnuiți”. Manualele de istorie au fost rescrise, memorialele Holocaustului au fost ridicate în piețele centrale ale orașelor, iar educația civică a fost reconstruită pe temelia asumării responsabilității morale.
Legea fundamentală a Republicii Federale Germania a fost concepută ca o antiteză directă a celui de-al Treilea Reich. Legiuitorii postbelici nu doar că au respins ideologia totalitară nazistă, ci au învățat din slăbiciunile structurale ale Constituției de la Weimar din 1919 — slăbiciuni care permiseseră ascensiunea și monopolizarea puterii de către național-socialiști. În acest sens, crearea statului german occidental în 1949 a reprezentat nu doar o etapă de reconstrucție politică, ci și finalizarea unei faze cruciale a denazificării și a „curățării” instituționale, începută imediat după 1945, sub ocupație aliată.
Chiar și în domeniul economic, cei care profitaseră de pe urma războiului — în special prin „arianizarea” proprietăților evreiești și prin contracte obținute de la regimul nazist — nu au mai putut relua pur și simplu activitatea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aceștia au fost obligați să dea explicații, să răspundă juridic sau public pentru colaborarea lor cu regimul și, în unele cazuri, să suporte pierderi economice ori excluderi sociale. Deși procesul nu a fost uniform și au existat numeroase compromisuri, direcția generală a fost clară: reconstrucția Germaniei nu se putea baza pe tăcere, impunitate și continuitate cu trecutul totalitar.
Aceste eforturi au avut un impact formativ asupra tinerei generații, în special asupra generației ’68, care a început să conteste în mod activ părinții, autoritățile și întreaga structură politică ce, timp de două decenii, tăcuse asupra trecutului nazist. Această radicalizare a adus în spațiul public dezbaterea despre responsabilitatea individuală și colectivă, a impulsionat cercetarea istorică, memorializarea victimelor și reformarea educației civice.
Astfel, în timp ce Germania a ales adevărul ca temelie pentru reconstrucția democratică, Rusia a ales mitul, falsificarea și glorificarea trecutului ca formă de control social. De fapt, adevărata întrebare nu este ce a fost Stalin, ci de ce Rusia de azi îl vrea înapoi.
Unul dintre ideologii fascismului rusesc, Dmitri Dughin, afirmă că Stalin „exprimă spiritul poporului sovietic”, pentru că a fost un „țar sovietic”, un monarh absolut. În această logică perversă, Stalin este succesorul istoric al lui Ivan cel Groaznic — fondatorul „imperiului rus”. Iar asemenea lui Ivan, Stalin este lăudat nu în ciuda terorii, ci tocmai pentru ea. Putinismul trasează o linie de continuitate de la teroarea medievală, spre represiunea stalinistă și până la închisorile morții din Donețkul ocupat de trupele ruse, prezentate ca expresie a „ideii ruse”. Cucerirea de teritorii și zdrobirea opoziției sunt văzute ca semne de autoritate și nu de barbarie. Acest tip de gândire nu doar că legitimează cultul violenței, ci o transformă într-un model de guvernare.
Prin idealizarea conducătorilor cruzi și autoritari, statul rus își construiește o mitologie a puterii brute, a supunerii absolute și a glorificării violenței ca instrument legitim de conducere. Această mitologie utilizează istoria nu pentru a interpreta trecutul, ci pentru a modela un prezent autoritar și a justifica un viitor fără democrație. Statuile nu sunt doar piatră și bronz, ci simboluri ale unei ideologii care își extrage seva din teamă, obediență și mituri întunecate.
Astfel, restalinizarea nu este un accident istoric, ci o politică de stat oficială a Rusiei. Prin mitul „Marii Victorii”, Stalin a redevenit nu doar un nume pe frontispiciul istoriei, ci un model managerial de „ordine” și de „forță”. De la reabilitarea sa simbolică în manualele școlare, până la revenirea lui în spațiul public — fie prin monumente, fie prin versuri în metrou — se conturează o linie clară de glorificare a autoritarismului sub masca patriotismului. În această ordine de idei, reinstalarea basoreliefului lui Stalin în stația de metrou Taganskaia din Moscova nu mai este un simplu act de nostalgie, ci un mesaj cu o puternică încărcătură ideologică. Rusia nu își neagă trecutul – îl revendică, reabilitând un model medieval de administrare a statului prin frică, teroare și violență de stat.
Sub regimul lui Vladimir Putin, moștenirea stalinistă nu este repudiată, ci revendicată cu mândrie. Acolo unde alte popoare și-au reconstruit identitatea pe ruinele dictaturii, Rusia a reușit să reconstruiască o dictatură pe ruinele adevărului.
Experiența Germaniei post-naziste nu poate fi replicată mecanic în Rusia: acolo unde germanii au construit o cultură a responsabilității și a asumării, Rusia — succesorul moral al Hoardei de Aur — nu a făcut decât să cultive nostalgia după defuncta URSS și să justifice crimele comunismului. Conform sondajelor recente, aproximativ 50% dintre cetățenii ruși evaluează pozitiv activitatea lui Stalin, iar în jur de 30% l-ar prefera ca șef al statului chiar și astăzi. Aceste cifre indică faptul că stalinismul nu este un fenomen marginal, ci o tendință de masă, alimentată de absența unei confruntări reale cu trecutul totalitar.
Contrastul cu Germania este frapant. Un sondaj comandat de Deutsche Welle arată că 75% dintre germani susțin ca elevii să viziteze fostele lagăre de concentrare, ca parte a educației civice. Mai mult, 60% consideră important ca fiecare persoană să reflecteze la rolul pe care familia sa l-a avut în timpul regimului nazist.
„Memoria ne dă putere, pentru că ne ajută să nu ne abatem de la drum” – Roman Herzog, președinte al Germaniei (1994–1999).
Aceste cuvinte simple, dar profunde, exprimă esența lecției germane: o națiune nu devine cu adevărat democratică doar prin reforme instituționale, ci printr-un efort colectiv de asumare, de confruntare cu trecutul – oricât de dureros ar fi acesta. Germania a înțeles că uitarea nu vindecă, ci doar amână rana. Rusia, dimpotrivă, a ales negarea și mitologizarea. Iar rezultatul nu este doar o memorie istorică viciată, ci o societate vulnerabilă la repetiția acelorași greșeli tragice.
Adevărata libertate nu începe cu amnistia mecanică a trecutului, ci cu recunoașterea lui. Iată de ce, în astfel de situații, trecutul nu este niciodată „încheiat”. El trăiește în muzee sau în închisori, în discursuri sau în războaie. Întrebarea este simplă: îl privim în față — sau îl lăsăm să ne conducă din umbră?
