Ceva nu se leagă. E liniște. Dar pare doar o pauză între convulsii, între crizele de identitate de la București și Chișinău. Cu tranziții postcomuniste care au mers în paralel și s-au intersectat pe alocuri ba cu mult sentiment, ba cu și mai mare răceală, România și Republica Moldova s-au conectat politic într-un moment dominat de paradoxuri și căutări. Românii din Republica noastră Moldova s-au conectat la viața politică de pe Dâmbovița și s-au lovit de un val de ură. O prăpastie adâncă, săpată cu precizie și insistență de Rusia, care în orice context al istoriei ales la nimereală ne-a fost dușman strategic.
Suntem contemporani cu probabil cea mai în formă Românie. Deși nu dodoloață, e o țară în floarea istoriei. Bunicii mei născuți în România și-o aminteau doar folcloric, povestită în șoaptă. Părinții mei au descoperit-o târziu. Și eu am crescut o dată cu ea. Trăiesc la Chișinău în cea mai bună perioadă din istoria României: umbrela NATO, Uniunea Europeană, Schengen. De ce nu și eliberarea de sub MCV ar fi, la fel, un episod din povestea succesului românesc?
Și totuși ceva nu ajunge. Fie că nu ne place nouă ce vedem în oglindă. Fie că ne uităm întotdeauna la capra vecinului vest-european, care dă mai mult lapte. Fie obsesii: Antonescu și august ’44 sau Ceaușescu și decembrie și ’89. Povestea de succes a României are nevoie de memorie, de un fir coerent de care să se țină. Un fir roșu, o narațiune care să bată odată cu inima și creierul. Dar firul ăsta se rupe, se încurcă, se agață de șansele ratate și nostalgii.
Ceaușescu și-a jucat cartea pe petrol. Pe rafinării, combinate chimice și export. Suveranismul său economic, mai degrabă față de Moscova, avea nevoie disperată de tehnologie și credite din Occident. Pariul a mers până când n-a mai mers. Până când crizele din Orient au umflat prețurile. Până când a venit scadența dobânzilor și el a ales să plătească datoriile. Asta a însemnat poliție politică foarte dură și sărăcie. Cu economia concentrată pe export, România avea un PIB în prețurile de azi de peste 50 de miliarde de dolari în ’82. Acum e de șapte ori mai mare. Democratizarea a adus prosperitate, dar drumul a fost greu. Greu de tot.
Regimul Iliescu a transformat revoluția în loviluție. A preluat puterea cu tot cu averi și a dus practic un război hibrid împotriva populației. Tranziția a fost violentă cu mii de morți, cu opoziția pusă la perete și studenții bătuți, cu Mineriade. Iliescu a pus România pe orbita Moscovei, a izolat țara, economia a intrat într-o spirală a prăbușirii. PIB-ul în ’92 era de două sau chiar de trei ori mai mic decât în era Ceaușescu. Exod, frustrare peste frustrare, dezamăgiri și sărăcie, răni noi le adânceau pe acele vechi.
Primele semne bune au venit odată cu alternanța la putere în a doua jumătate a anilor ’90. De voie, de nevoie, întreagă clasa politică a acceptat direcția Occident. După 2000, România și-a recunoscut contribuția la Holocaust și a condamnat regimul comunist. A fost un gest de asumare a trecutului și un pas spre lumea civilizată. Împăcare, dar nu până la capăt. În lipsa unei lustrații profunde, a unor răspunsuri clare ale justiției despre Revoluție și Mineriade, apare senzația că indiferent cine vine la putere, conduc tot aceleași grupuri de influență – da, sistemul. Condamnările sonore au venit mai târziu, dar temele dureroase au rămas nerezolvate.
Cartelizarea politică, partidocrația, simularea unei stabilități à la Iohannis – toate la un loc au întărit această percepție că sistemul se clonează pe sine și merge mai departe cu noi ajustări genetice. Adică în locul celor bătrâni, vin alții tineri care îi protejează. Pandemia a fost picătura care a umplut paharul. Au ieșit la suprafață tot felul de conspirații de laborator care au devenit mainstream cu ajutorul Rusiei. Ei bine, toate guvernele și-au dat atunci cu stângul în dreptul. A fost suficientă o criză mare ca să vedem două Românii fără puncte de congruență. Multă dezorientare, neîncredere în forțele și reușitele proprii. Turul al treilea al prezidențialelor trimise în prelungiri de CCR a mai calmat spiritele. Democrația românească a primit legitimarea prin prezența la urne de 64% și diferența de peste 800 de mii de voturi între Nicușor Dan și George Simion. Regimul liberal-democrat a primit o gură de aer.
În momentul decisiv, românii din Republica noastră Moldova s-au conectat la politica românească. Radiografia votului a dezvăluit două Românii care nu se recunosc una pe cealaltă. Două tranziții care au alergat în paralel, ba pe linii drepte, ba pe serpentine. S-au intersectat, dar n-au fuzionat niciodată pe deplin. Una a căutat ieșirea din dictatură. Cealaltă, ieșirea de sub ocupație. Și poate tranziția moldoveană a fost la fel de violentă cu războiul rusesc din Transnistria sau revolta din 2009.
S-au intersectat tranzițiile la podurile de flori și în cetățenia română. Redobândirea nu e un bonus. Nu e premiu de consolare. E reparație istorică. E memorie pusă în acte. Nu e favor politic, ci răspuns la un abuz brutal. URSS a rupt România Mare și a impus cetățenia sovietică cu forța. A fost un rapt, nu o opțiune. Așa că cetățenia română ar trebui să lecuiască, nu să doară. Să tămăduiască, nu să provoace respingere. Cererile să dăm înapoi pașapoartele, ura din online, ostilitatea sunt de fapt ecoul unei traume peste care Kremlinul dă cu sare și piper.
Cred că tranziția moldoveană poate fi explicată foarte bine prin figurile a doi foști președinți: Petru Lucinschi și Vladimir Voronin. Ambii nomenclaturiști care și-au rezolvat problema financiară a propriilor familii pe câteva generații înainte.
Petru Lucinschi a fost crescut să devină ceva important și să asculte de Moscova. El acuza România prin anul 2000 că redobândirea – deși mai târziu pusă pe roate de Băsescu – era o agresiune contra Republicii Moldova. Și tot el și-a luat cetățenia română în anul Centenarului.
Voronin a fost general de miliție și a început de la firul ierbii. Și-a renegat cu abnegație identitatea românească. A dat dovadă uneori de luciditate, nu a acceptat o vasalizare totală în fața lui Putin. A păstrat totuși scheletul ideologic sovietic, autoritar, moldovenism și românofobie. Nu a recunoscut niciodată că bunicul său era român. Isidor Sîrbu cu una dintre fiice s-a refugiat în România, solicitând în ’44 să nu fie repatriat ca cetățean sovietic. Voronin e și azi în politică mai degrabă ca mascotă, dar în perioada de glorie s-a bucurat de sprijin popular mare.
Istoria merge mai departe. De multe ori a depins de context, de vecini. Azi ne aflăm totuși într-un moment critic, de intersecție. Nicușor Dan preia un mandat greu, trebuie să țină la un loc toate Româniile, și cea dezamăgită, și cea pragmatică, și cea din străinătate, și cea din Republica Moldova. Nu-și permite luxul autosuficienței. Eu îmi permit să fiu optimist, pentru că în istorie nu de puține ori traiectoriile au fost schimbate de surpriză. Stelele nu mai trebuie să stea paralele. E timpul să se întâlnească.
