Eram încă în Asia Centrală, înainte ca războiul să răstoarne toate reperele, când am citit „Cântecul mării” al lui Oleg Serebrian. Atunci mi-am spus că trebuie, neapărat, să ajung într-o zi la Cernăuți.
Și iată-mă aici.
Zilele acestea, soarta m-a purtat spre Cernăuți – orașul pe care l-am visat ani la rând, construit în mintea mea din paginile galbene ale albumelor interbelice, când încă era o perlă neatinsă într-o lume care începea să se frângă. Îl vedeam ca pe un loc curat și adânc, unde Eminescu încă mai șoptea printre ziduri, iar spiritul românesc pulsa în biblioteci, cafenele, amfiteatre și pe străzile pavate cu o eleganță tăcută.
…Chiar de la intrarea în Ucraina, te cuprinde o senzație ciudată – ca și cum ai fi pășit într-o lume suspendată între timpuri, între viață și absența ei. Primul lucru care te izbește nu sunt zgomotele războiului, ci liniștea. O liniște grea, apăsătoare, întinsă peste pământ ca o lespede de plumb. Nu e liniște de pace, ci acea liniște care urmează după țipăt, după prăbușire, după moarte. O liniște ca un oftat întârziat ce plutește peste păduri, peste câmpuri, peste suflete.
La vamă, doar femei. Bărbații sunt pe front. Le vezi – stau drepte, în uniforme curate, dar cu chipuri stinse și goale, ca niște umbre de altădată decolorate de vreme. S-ar părea că întreaga lor ființă s-a retras undeva în spatele timpului, acolo unde nu mai reușește să pătrundă nici o emoție.
Drumul de la Briceni la Cernăuți taie coline domoale, sate frumoase, grădini bine rânduite. Gospodării ca în cărțile vechi de geografie – case trainice, garduri vopsite proaspăt, curți îngrijite cu multă acuratețe. Dar totul e pustiu. Nu vezi un om, nu auzi un glas, nu trece nicio mașină. O oră întreagă de tăcere. Ca un tablou desăvârșit în care cineva a uitat să lase viața. Un decor splendid, în care viața a fost, parcă… scoasă cu mâna. Ca și cum cineva ar fi strâns în grabă oamenii, lăsând doar sufletul locului.
Ai impresia că ai pătruns într-o realitate post-apocaliptică ruptă dintr-un coșmar tăcut, devastat nu de zgomotul armelor, ci de o tăcere care sfărâmă tot.
Cernăuții pe care l-am găsit în plin război este cu totul altul decât mă așteptam să-l văd… Nu semăna cu niciuna dintre imaginile din vis. Chipuri obosite, priviri furișate, clădiri de o măreție imperială în delăsare, – un oraș care pare să-și fi ascuns sufletul undeva în adâncurile memoriei sale rănite.
Cu toate acestea, orașul respiră. Dar e o respirație scurtă, încordată, tremurândă – ca a unui trup rănit care nu mai știe dacă trebuie să trăiască sau să se stingă. Sub stratul gros de tăcere și durere care apasă peste tot – printre adăposturile antiaeriene și sacii de nisip înșirați la parterul fiecărui bloc – viața refuză să bată în retragere.
Pe străzi, în parcuri, pe ulițele înguste dintre ziduri vechi, poți vedea mulți adolescenți frumoși. Copii de șaisprezece, șaptesprezece ani. Îi vezi râzând, alergând, împingând viața înainte cu o forță pe care nici războiul n-o poate frânge. Sunt ca niște flori de câmp care răsar din crăpăturile caldarâmului – nesigure, dar vii și dornice de viață. O notă de culoare ivită pe neașteptate într-un tablou care pare a fi pictat în umbre. Privindu-i, înțelegi că dincolo de drama acestei națiuni, mocnește încă o lumină. Firavă, dar neînvinsă.
Adevărul e simplu și crud: războiul nu naște legende. Naște moarte și durere. O durere densă, tăcută, care se prelinge peste oameni ca o ploaie bacoviană. Pe chipurile celor din Cernăuți, ea se citește limpede – ca niște cicatrici fără piele, rănind până și privirea celui care îndrăznește să privească mai atent.
Pe alocuri, poți vedea militari. Bărbați în toată firea, bine făcuți, cu mers ferm. Tăcuți, cu priviri duse undeva departe, pierduți în ceva ce nu mai poate fi rostit. Nu e nicio urmă de bravadă eroică, nici tresărire de triumfalism. Doar siluete încărunțite prematur, purtând războiul pe dinăuntru. Și lângă ei, veterani – unii în cărucioare, alții cu membre lipsă – trec prin oraș ca niște siluete obișnuite. Nu întorc priviri și nu cer compasiune. Sunt parte din decor, cărora războiul le-a șters conturul unei vieți anterioare.
E o rețea nevăzută, tăcută, dar vie – o rezistență profundă, organică, a unui popor care nu vrea să piară. O rezistență încăpățânată în fața hoardelor fasciste din est, cu răbdarea de a merge mai departe. Cu tot cu durere. Cu tot cu lipsuri. Cu tot cu moartea aproape.
Fără să vreau, gândul mi-a fugit la o poezie demult uitată a lui Grigore Vieru – Cămășile. O poezie dureroasă și monumentală în simplitatea ei, despre o mamă care vine, zi de zi, să spele cămășile fiului ei plecat la război și care nu s-a mai întors. Nu vrea să creadă că e mort. Refuză moartea, o împinge cu fiecare gest, cu fiecare bulgăre de săpun, cu fiecare cămașă spălată în zadar și totuși cu speranță că fiul ei încă mai este viu pe undeva. „Și-atunci băiatul ei, cel drag băiat, / Cu ce se-mbracă, bunul, / Dacă vine?” – întrebare de o nevinovăție atât de sfâșietoare, încât nici tragediile lui Shakespeare nu mai par decât exerciții de stil.
Privind femeile tăcute ale acestui oraș, mă întrebam: câte dintre ele vor ajunge să spele cămăși care nu vor mai fi purtate niciodată? Câte își vor lega viața de o așteptare care se va transforma, în timp, în durere mută? Câte vor rămâne cu ochii ațintiți spre drumuri pustii, cu mâinile afundate în apă, cu inima prinsă în iluzia că, poate mâine… poate poimâine… fiul sau soțul se va întoarce și va avea nevoie de cămașa lui?
Ucrainenii trăiesc o suferință la unison, asumată ca parte dintr-o identitate colectivă care se reconstruiește sub dărâmături. Nu am întâlnit resemnare. Nimic din acea apatie a înfrângerii. Dimpotrivă – o hotărâre tăcută, dar fermă. Ucrainenii, alături de ei și etnicii români, nu cedează. Rămân acolo, rezistă, supraviețuiesc cum pot. Toți cei cu care am vorbit aveau același gând limpede în priviri: să-și apere dreptul de a exista. Și nu o făceau cu gesturi teatrale, ci cu acea tărie liniștită, neclintită, a celor care știu că nu mai au încotro, dar care refuză să renunțe.
Rușii – demni urmași ai Hoardei de Aur – vin dintr-o lume a urii. O lume fără speranță, unde ființa umană aparține hanului și unde demnitatea umană nu valorează nimic. O civilizație în care temelia nu a fost casa sau școala, ci închisoarea. Ei n-au știut să clădească altceva decât GULAG-uri.
Mărturiile despre atrocitățile comise de trupele ruse în estul Ucrainei par desprinse dintr-un scenariu de groază – dar sunt cât se poate de reale. Ei știu – din propria suferință – ce a însemnat invazia rusă: crime și violuri, execuții sumare, orașe rase de pe hartă, familii spulberate, copii dispăruți. Ucrainenii știu prea bine că Putin nu vine să ofere nimic. Vine să distrugă. Să ucidă. Să șteargă identități și să impună, cu forța, un regim al fricii și al terorii. E o cunoaștere amară, dar imposibil de ignorat.
Noi, românii – fie că trăim la Chișinău, Bălți, București, Cernăuți sau Fântâna Albă – am simțit pe pielea noastră gustul amar al sălbăticiei imperiale rusești. De la războaiele ruso-turce care ne-au pustiit pământurile timp de secole, la furtul Tezaurului României, și până la Sovrom-urile care au jefuit sistematic economia națională în perioada postbelică. Ocupația Basarabiei a deschis calea către ani de epurare etnică și genocid sistemic. Nimeni nu mai poate spune cu exactitate câți români au pierit sub cizma rusească – sute de mii, poate milioane. Oameni fără mormânt. Vieți fără urme.
Aceasta ne-a adus nouă civilizația rusească. Aceasta e moștenirea pe care au adus-o ei, oriunde au călcat: moarte și durere pe care nici secolele n-o pot spăla.
Baudelaire spunea cândva că cel mai mare truc al diavolului este să ne convingă că nu există. Aceasta e, de fapt, și strategia coloanei a cincea rusești: nu să ne lovească direct, ci să ne adoarmă, să ne facă să credem că răul nu există – sau, dacă există, nu ne privește.
Îmi amintesc perfect cum, după ocuparea Crimeii în 2014, orice voce care încerca să tragă un semnal de alarmă era întâmpinată cu zâmbete batjocoritoare. Se râdea, se ironiza, și ni se cerea „…nu ne mai speriați atâta cu tancurile rusești”. Între timp, planul imperial înainta cu pași siguri, sub privirile adormite ale unei lumi care prefera confortul autoamăgirii în locul adevărului dureros.
Astăzi, nu ne mai putem permite luxul iluziei. Trebuie să respingem minciunile celor care, cu masca „pragmatismului” sau „suveranismului”, ne spun că „acesta nu este războiul nostru”, „rușii nu au nimic cu noi, ei au ce au cu ucrainenii”, că „Basarabia este prea mică și neimportantă pentru ruși”, sau că „nu există niciun pericol real” etc.
Ba da. Pericolul există. Și este cât se poate de real.
Nu doar în tancuri și rachete. Ci, mai ales, în mentalitatea imperială care și-a clădit existența pe distrugerea sistematică a popoarelor mici. Zilele trecute citeam despre genocidul comis de Suvorov (căruia i s-a ridicat un ditamai monument la Râmnicul Sărat). În timpul masacrului din 1783, au pierit, potrivit mai multor surse, în jur de 500.000 de nogai, iar peste un milion au fost forțați să se refugieze în Imperiul Otoman. Acesta este doar un episod al unui sistem de putere care nu consideră suferința un accident, ci o necesitate.
Războiul din Ucraina nu este doar despre lupta ucrainenilor pentru direptul de a trăi în țara lor. Pentru ei, este un război existențial. Și nu doar pentru ei. Putin nu s-a oprit în Crimeea. Nu se va opri nici la Donețk sau Luhansk. Planul său este mai amplu, mai vechi, mai periculos. El vrea întreaga Ucraină. El vrea Moldova, Belarusul, Asia Centrală – toate teritoriile care, odinioară, au fost prizoniere a defunctului imperiului.
Trebuie să fim conștienți că dormim încă liniștiți în casele noastre doar pentru că, la câteva sute de kilometri, ucrainenii luptă și mor. Dacă Ucraina cade, nu vom mai avea nici măcar iluzia unei alegeri. Vom fi trași, fără menajamente, în plasa unui imperiu care nu mai vine cu discursuri ideologice și protocoale, ci cu blindate, asasinate politice și execuții sumare. Iar toată această protipendadă locală – Voronin, Dodon, Tkaciuk & Co – vor ieși, exact ca în 1940, să-i întâmpine pe ruși cu flori și pâine cu sare.
În tot acest peisaj, întrebarea la care trebuie să răspundem noi este următoarea: suntem noi gata să ne apărăm, lucid și asumat, dreptul de a exista?
De la noi nu se cere să ne trimitem copiii pe front. Se cere doar să fim demni, lucizi și hotărâți în cabina de vot. Răspunsul la această întrebare va veni în această toamnă, odată cu alegerile parlamentare. Alegeri care nu vor fi un simplu exercițiu democratic. Vor fi un test de supraviețuire colectivă. Un vot care poate închide – poate pentru totdeauna – poarta către un viitor liber și demn. Sau, dimpotrivă, un vot care ne poate smulge, în sfârșit, din ghearele hoardelor imperiale rusești, în care suntem prinși de mai bine de două secole.
Ne vom lăsa, din nou, pradă frustrărilor mărunte, ranchiunei provinciale și proverbialei rânze moldovenești – care, după cum bine se știe, e adesea mai mare decât creierul? Sau vom avea luciditatea de a alege, fără echivoc, calea spre Europa – pentru a ne smulge, în sfârșit, din hălăciuga eurasiatică în care Rusia ne-a priponit vreme de secole?
După „duminica sângeroasă” din 25 februarie 2001, când moldovenii au fost singurii din Europa care au readus, pe cale legală și democratică comuniștii la putere, tatăl meu, Constantin Tănase, a parafrazat amar un vers de Petru Zadnipru:
Moldovenii când se strâng Și-i apucă pesimismul, La un colț de masă plâng Și votează comunismul…
Vreau să cred că am învățat, totuși, ceva în acești peste 20 de ani. Că nu vom mai sta la colțul mesei, cu capul plecat, bătând din buze și plângând în batistă, în timp ce cu mâna tremurândă punem, iar și iar, ștampila pe cei care ne-au umilit, ne-au trădat și ne-au vândut, de zeci de ori, pentru bani, funcții și favoruri.
Un popor care, în fața evidenței pericolului, preferă resemnarea poetică în locul unei reacții demne, este un popor condamnat să piară. Astăzi avem, poate pentru ultima dată în istoria noastră, șansa să nu mai repetăm acest scenariu. Să nu ne mai comportăm ca în Miorița – cu acel fatalism resemnat al baciului moldovean care, în loc să reacționeze adecvat la vestea crimei puse la cale împotriva lui, își dictează cu seninătate testamentul unei oi.
Vreau să cred că am învățat ceva din istorie.
Și că suntem, în sfârșit, capabili să acționăm – nu doar să plângem în tăcere.
