Am asistat, recent, la spectacolul „Dosarele Siberiei”, de la Teatrul M. Eminescu, o lucrare de forță artistică formidabilă, regizată de Petru Hadârcă, care transformă scena într-un spațiu al memoriei și al adevărului.
Nu a fost o decizie spontană să ajung la acest spectacol – teatrul pentru mine este o conduită de viață, o punte către reflecție, mai ales când revin acasă, la Chișinău. Și tema deportărilor este nu doar o pasiune intelectuală, ci o parte intrinsecă a ființei mele. M-am dedicat ani la rând cercetării și scrisului despre Siberia, publicând cărți și articole, iar o lucrare de amploare își așteaptă încă rândul. Tocmai aceasta m-a făcut să ezit în a căuta intrarea la primele reprezentații. Credeam că nu sunt încă pregătit să dau ochii cu o lucrare teatrală, având în vedere că tema a început a face parte din mine.
Ca o paranteză fie spus – așa am făcut și cu prima mea vizită în România. După decembrie 1989, granița s-a deschis, mulți au pornit spre Meca noastră, însă eu n-am putut să fac imediat pasul peste Prut. Deși aveam și mai am acolo rude multe apropiate. Deși participasem și eu la Revoluția Română. Din Chișinău. Prin comentariile pe postul TVM, de critică a regimului ceaușist, până la 22 decembrie. Așa fac de fiecare dată, când îmi doresc să iau atingere de la un lucru sfânt.
Când am pășit, în sfârșit, în fața scenei, am fost martorul unei creații de o rară densitate emoțională. „Dosarele Siberiei” este nu doar un spectacol, ci o chemare la comuniune între actori și public, o punte peste decenii care aduce în lumină durerea și rezistența unui popor. Petru Hadârcă, autorul scenariului și regizor, a fost inspirat de o viziune divină, transpusă cu măiestrie într-o poveste scenică ce vibrează de autenticitate. La ceas aniversar, îi urăm sănătate și putere de a continua această misiune artistică!
Spectacolul nu lasă pe nimeni indiferent, nu admite locuri părăsite în timpul pauzei. Cine a început să privească rămâne legat de forța magică a scenei, până la urmă.
Am fost purtat și eu de valuri de emoții, regăsindu-mă personal în scenele dramaturgiei. Și, nu doar pentru că fiecare detaliu scenic pare extras din realitatea lucrărilor mele, ci și pentru că tema reflectă însăși istoria familiei mele.
În special, scena nașterii în „trenul morții” m-a cutremurat, rememorând propriile cercetări: mătușa mea, Maria Cucereanu, din Tătărăști, ridicată gravidă în luna a noua, la 13 iunie 1941, a născut un băiețel, Ionică, înainte ca trenul să ajungă în Siberia. La fel, Anica Magari din Recea, la 6 iunie 1949, a intrat în travaliu chiar în vagonul din gara Strășeni, salvată doar printr-un miracol, împreună cu pruncul și ceilalți trei copii.
Sunt convins: femeia fără nume din spectacol, care naște în tren, ar merita să poarte unul dintre aceste nume reale – o sugestie pentru maestrul Hadârcă, ca un omagiu adus supraviețuitoarelor.
Și trupa de actori merită toată admirația pentru profesionalismul și dăruirea cu care au dat viață acestei fresce tragice. Fiecare gest, fiecare replică a fost impregnată de o energie care a reverberat în sală, transformând spectacolul într-un act de memorie colectivă.
Totuși, o notă discordantă mă ține într-o nedumerire și anume sloganul „Să nu ne răzbunați!”, ce sună în final și e preluat, prea ușor, dintr-un alt registru al problemei. Aici, în Basarabia, îmi pare nepotrivit. E ca o concesie gnomică de natură pasivă și umilitoare ce contrazice însăși forța spectacolului, cu veleitate de răzbunare. Acest îndemn, cu ecouri mioritice, evocă resemnarea, dar NU împăcarea creștină a lui Hristos, care spunea „Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac!”. Iertarea lui Dumnezeu nu înseamnă renunțarea la luptă, ci asumarea dreptății – tocmai ceea ce reprezintă spectacolul.
Sintagma vine ca o parafrază a altui pseudo-proverb, „Capul plecat sabia nu-l taie”, care definește tot o stare mioritică. Oare ce se întâmpla cu Ucraina creștinească, dacă nu riposta diavolului de la Răsărit? E ușor răspunsul.
Într-o lume confruntată cu umbrele trecutului stalinist și cu agresiunea contemporană a regimului lui Putin, a cere renunțarea la ripostă este ca și cum am nega instinctul firesc de a rezista răului.
Am spus – chiar și acest spectacol este o formă de răzbunare simbolică, o condamnare a nedreptății prin adevăr și artă.
De ce să nu recunoaștem că efortul de a te opune celui rău este o datorie umană, o luptă, în numele lui Dumnezeu? Să nu-i răzbunăm pe înaintașii noștri, care au fost aruncați pe nedrept în infern? Să nu ne răzbunați pe noi? Să nu răzbunați pe cei de după noi? Și așa din generație în generație? Oare asta trebuie să ne ghideze neamul, care a rezistat milenar, doar pentru că a știut să-și înfrunte dușmanii agresivi? Să-l așteptăm de fiecare dată doar pe Ștefan Sfântul, când securea și dârjala sunt în mâinile noastre, realmente?
Dacă e să continuu cu sugestia la ceea ce am văzut, propun preluarea unei alte sintagme, care să reflecte curajul și demnitatea în fața opresiunii suferite de înaintașii noștri: Ridică-te, Ioane! Ridică-te Gheorghe! Să apărăm neamul și adevărul! Acest îndemn cheamă la acțiune, la rezistență activă, dar NU la refuzul de a ceda în fața tiraniei, fie ea de ieri sau de azi. Este un strigăt care mobilizează, care onorează memoria victimelor și care afirmă că omul, chiar și în fața morții, are datoria de a lupta pentru lunga dăinuire a lui și a urmașilor lui. Este porunca divinității la viață!
„Dosarele Siberiei” rămâne o operă scenică de certă valoare, un apel la conștiință și adevăr. Un spectacol care nu doar povestește, ci deșteaptă.
Care nu doar amintește, ci mobilizează. Care trezește sentimentul NU de umilință, ci de luptă prin neuitare.
Exprim îndemnul meu tuturor prietenilor și neprietenilor – să pășească pragul Teatrului M. Eminescu! Să-l vadă, să-l trăiască și să poarte mai departe mesajul său responsabil.
În curând, voi finalize și lucrarea mea – „Lumina din trenul morții”.
