Aminteam data trecută de o altă formă de separatism, anume cel – să-i zicem – extern. Adică acela care vrea să ne separe de exterior, de lumea de afară, și în primul rând de vecinii și ”rudele” noastre cele mai apropiate: cele din Europa. Atât România, cât și partea ei vremelnic înstrăinată, Basarabia, fac parte din continentul european. Este un fapt pe care sovieticii (a se citi rușii) au încercat să-l edulcoreze până și în manualele de geografie, prin sublinierea conceptului de Eurasia. Care concept, având într-adevăr un corespondent real în geologia planetei, el se limitează strict la atât. Căci Europa în sine nu înseamnă doar geografie. Înseamnă și o istorie îndelungată, și o cultură distinctă, și mai ales un model civilizațional cu care societățile din stepele nord-asiatice nu au nimic de-a face. Și care se bazează pe civilizația greco-romană și pe moștenirea spirituală iudeo-creștină. De altfel, dacă am vorbi de Eurasia ca de un super-continent, atunci ar trebui să observăm, în egală măsură, și continentul african. Într-adevăr, Africa este conectată cu Asia în dreptul peninsulei Sinai. Iar Canalul Suez, cel care le separă astăzi, nu este o realitate geografică naturală, ci antropică: a fost construit abia în 1859-1869. Deci, mergând pe ”logica” rusească, de ce să nu ne considerăm locuitori ai unui super-continent, Afroeurasia? Aberant, evident…
Narativele rusești mai vechi sau mai noi încearcă să sublinieze la maxim unele trăsături specifice estului european cu un scop pe cât de simplu, pe atât de clar. Cel de a diviza Europa și de a-și aservi ”vecinătatea apropiată”. Care vecinătate poate fluctua oriunde între Viena și Kiev, sau între Helsinki și Tirana. De la Petru cel Mare încoace, mijloacele rușilor au diferit. Însă, fie că au îmbrăcat haina pan-slavismului, fie pe cea a internaționalismului bolșevic, fie pe cea a unui ortodoxism ”pravoslavnic” (opus unei ortodoxii autentice), toate au urmărit același scop: expansiunea înspre vest (din perspectivă moscovită) care vine automat la pachet cu înrobirea, fizică și mentală, a celor ce le stau în cale și cu anularea brutală a oricărei forme de suveranitate statală. Istoria (recentă) a URSS-ului – veritabilă închisoare a popoarelor – o demonstrează din plin. Ca și țarcul ceva mai larg, dar la fel de toxic, al ”Blocului de Est”.
Când astăzi Rusia potențează, finanțează și coordonează mișcările extremiste din toată Europa, inclusiv pe cele din România și din Basarabia, dă dovadă de un cinism gigantesc numindu-le ”suveraniste”. Dar, mă rog, întotdeauna hoțul strigă hoții! În primul rând, toate țările europene sunt suverane și independente, lucru stabilit în constituțiile fiecăreia. Așadar, oricine ține la suveranitatea (reală, genuină) a țării sale și-o poate afișa cuminte, civilizat, prin simpla respectare a constituției respectivei țări. Nu este nevoie, pentru aceasta, de isterii prin parlamente, și nici de umori anti-europene vituperate din adâncul bojocilor, cu ochii injectați de ură (sau de mânie sfântă, pentru ortodoxiști). În al doilea rând, este interesant că această clamată și ciudată formă de suveranism se opune doar construcțiilor europene sau euro-atlantice. Dar devine brusc mielușel blând și fără glas când molohul din Răsărit își arată colții sau își lasă balele pe aceste țări. Faptul că, de exemplu, o isterică cu botniță agită o icoană prin Parlamentul European apoi se duce și pupă inelul reprezentantului Kremlinului de la București spune totul și despre ”autenticitatea” credinței ei creștine, și despre aspectele patologice ale personalității (multiple?) ale acestor bieți executanți. Nu mai spunem nimic despre cei 7 ani de-acasă… Dincoace, la est de Prut, toți lacheii Kremlinului latră a jale când vine vorba de integrare europeană, dar ridică în slăvi amintirea URSS-ului, înfierează cu mânie proletară părăsirea CSI-ului de către republicuță și țopăie nervos că ar vrea în Uniunea Economică Eurasiatică. Atunci n-ar mai conta anularea oricărei suveranități, nu-i așa? Pe scurt, nu mai știu ce să inventeze ca să ne ia mințile și să ne dezbine între noi. Să ne facă să credem că suntem altceva decât ceea ce suntem: europeni – și, deci, occidentali -, români – și, deci, neolatini și creștini – și, deci, opuși violenței față de aproapele și opuși filetismului (condamnat de Biserica Ortodoxă încă din 1872!). Și, pentru a fi și mai clar: erezia filetistă are, pe scena politicii, corespondent direct în naționalism (care este altceva decât patriotismul).
”Unirea face puterea” ar trebui să fie un truism. În Basarabia, încă nu este. Deocamdată. În turbulențele geopoliticului de azi, care schimbă din temelii așezămintele lumii postbelice, existența ”de unul singur” nu-și mai are corespondent în realitate. Cu atât mai puțin o țară izolată nu se poate dezvolta. Cazurile gen Cuba sau Coreea de Nord sunt grăitoare. Țări mult mai mari, mai dezvoltate și mai bogate decât România sau R. Moldova au înțeles deja asta. Este și motivul pentru care s-au asociat în adevărate cluburi de interese comune – fie ele economice, politice și/sau militare. În acest context, Uniunea Europeană reprezintă un astfel de mijloc. Un mijloc ca să ce? Ca să asigure membrilor ei securitate, libertate, prosperitate. Într-un cuvânt, dezvoltare pașnică. Avem deci marile valori la care ținem (siguranță, libertate economică, democrație, drepturi sociale, competiție onestă, bunăstare personală) și pentru a căror împlinire părinții fondatori au imaginat acest vehicul comun, numit azi UE. Este deci important să nu confundăm scopul (valorile noastre fundamentale) cu mijloacele de atingere a scopurilor (cluburile gen NATO, UE, OECD, etc.). Nu vrem în UE de dragul fără sens al Uniunii. Vrem acolo pentru că este mijlocul cel mai sigur prin care ne putem dezvolta. La adăpost de privirile pofticioase dinspre est. În consecință, să ne gândim bine cine ar avea de profitat de pe urma dezbinării națiunilor europene, și de ce. Dacă în fiscalitatea cu valențe penale un dicton grăitor spune ”follow the money!”, atunci la fel și în politică s-ar potrivi expresia qui prodest? pentru a înțelege jocul păpușarilor.
Se încearcă, de către entitățile care execută ordinele de la Moscova, să se inducă ideea că ”suntem sclavii Bruxelles-ului”, că devenim ”colonia Occidentului” (de parcă noi nu am fi parte constitutivă a acestui Occident!) și că, în general, toate capitalele din Vest n-au altceva mai bun de făcut, toată ziua și toată noaptea, decât să țeasă negre planuri de subminare și de sărăcire a bietei noastre țărișoare (în cazul României) sau țărișoricuțe (în cazul R. Moldova, că-i mai micuță). Către Bruxelles fiecare țară și-a delegat, prin Tratatele fondatoare, o parte din atributele proprii, tocmai pentru a pune în comun resursele în scopul atingerii obiectivelor, la fel, comune. Mai simplu spus, nu poți să ai pretenția atingerii unor scopuri comune, superioare scopurilor individuale, fără să pui la bătaie și mijloacele necesare. Prin factorii de decizie ai UE – în speță, Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul European – aceste mijloace (bugetul, acquis-ul comunitar, cele patru libertăți fundamentale, etc.) sunt puse în practică cu efecte imediate și vizibile. Din cei 720 de europarlamentari, România alege 33, proporțional cu populația sa. Având, în plus, și doi vicepreședinți ai Parlamentului! Deci, are o voce puternică la Bruxelles (a 6-a, ca mărime, din cei 27 de membri). În Comisie, România are un comisar, care este totodată și vicepreședinte executiv (fiecare țară membră are dreptul la un comisar). La fel și în Consiliu. Deciziile importante se iau prin majoritate calificată, iar cele esențiale prin unanimitate. Deci, este exclus să nu se țină cont de interesele și pozițiile oricărei țări membre, chiar și a celor mai mici, gen Malta, Luxemburg sau Cipru.
Nu mai vorbim de dezvoltarea pe care România, de exemplu, o are de când au început să-i curgă fondurile europene: de preaderare inițial, apoi cele de dezvoltare. Dacă astăzi România are autostrăzi, sau se înarmează (programul SAFE), ori domnia legii tinde să atingă standardele unui stat de drept, toate acestea nu se datorează clasei noastre politice, ci – am spune – s-au realizat în pofida ei! Însă datorită condiționalităților, sprijinului și mai ales fondurilor venite de la atât de blamatul, de nenorocitul, de nesuferitul de Bruxelles! Dacă DNA-ul a avut momentele lui de glorie (în timpul Laurei Codruța Kövesi) asta a fost posibil și pentru că a existat un MCV (Mecanism de Cooperare și Verificare). Dacă însă viteza de dezvoltare – inclusiv capacitatea de absorbție a banilor gratis de la UE – nu a fost una amețitoare, asta a fost din cauza clicii de urmași ai activiștilor din partidul comunist și ai securiștilor ceaușiști. Aceștia au confiscat Revoluția din decembrie 1989, aceștia au devalizat activele statului, aceștia au alungat, în anii 1990, investitorii din vest, aceștia au răsturnat orice guvern care schița măcar o brumă de reformă a statului. De la mineriada care alunga guvernul Roman în septembrie 1991 și până la coteria pesedisto-auristă ce a dat jos guvernul Bolojan, în mai 2026. Dacă facem efortul de a ieși cu privirea din Facebook și din Tik-Tok și încercăm să avem imaginea de ansamblu, the big picture, atunci constatăm cine a ținut România cu frâna trasă și cine a împins-o de la spate. De ce țara s-a dezvoltat, atât cât a făcut-o, în ciuda furturilor și blestemățiilor ”băieților dăștepți”, și unde ar fi putut ajunge dacă am fi avut parte de o clasă politică cât de cât normală. Evident, au fost și oameni politici de bună credință – și or mai fi încă. Dar sunt excepțiile, și nu regula. Și pentru ca cei onești să devină majoritate, nu minoritate exotică, avem (încă) nevoie, brutal spus, atât de morcovul, cât și de bățul bruxellez. Că singuri, se vede treaba, nu suntem în stare. Iar ăștia de-și bat joc de noi în diferite feluri și intensități încă din 30 decembrie 1947, nu sunt extratereștri veniți de pe Marte. Nu sunt nici tătari, congolezi sau patagonezi. Sunt români de-ai noștri, născuți, crescuți și (ne)educați printre noi. Nu străinii și nu Bruxelles-ul ne-au furat și ne-au prostit. Ci acești tovarăși șmecheri de-ai noștri. Ceea ce este cu atât mai trist! În R. Moldova lucrurile stau cam la fel, chiar dacă sunt și nuanțe diferite. Aici, nomenclatura bolșevică se suprapune, în mare parte, elementului rusofon colonizat în Basarabia de puterea sovietică. Și care are în continuare, în mare parte, apucături imperiale. Bazându-se și pe nostalgiile dulci-grețoase ale unei lumi apuse definitiv. Și totuși – ca și în România la o scară diferită – câțiva pași, nu mici, s-au făcut. Timid, din septembrie 2009 după căderea regimului comunist Voronin, mai apăsat, din august 2021 și până acum.
Să ne înțelegem: Uniunea Europeană nu este perfectă. Dar este perfectibilă. Prin mijloace democratice: alegeri libere și corecte, inițiative cetățenești, negocieri interstatale (ale statelor suverane componente). În cazul României (ca și în cel, posibil, al R. Moldova) vorbim de beneficiare nete: primim mai mulți bani de la Bruxelles decât cei cu care contribuim la bugetul comun! Cei care ar avea dreptul să se plângă, în calitatea lor de contributori neți, nu o fac (Franța, Germania, Olanda, etc.). În privința securității, în cazul posibil, dar puțin probabil al gripării NATO, ceea ce ne rămâne este tot UE, prin prevederile articolului 42 al.7 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Acesta stipulează obligația statelor membre de a-și acorda ajutor și asistență mutuală prin toate mijloacele posibile, în caz de agresiune armată. Așadar, fără să facem din UE idolul zilei, trebuie să recunoaștem că este cel mai eficient instrument de până acum pentru asigurarea păcii, libertății și a prosperității cetățenilor săi. Ca să nu vezi asta, trebuie să fii orb, prost sau ticălos. Și cum Kremlinul n-are treabă cu bieții orbi, rămâne să se folosească de idioții utili și să îi cumpere pe cei care pricep, dar se lasă vânduți. A-i numi pe aceștia din urmă curve înseamnă a jigni tagma prostituatelor…
În republicuță, desigur că actuala conducere nu are nici dreptul moral și nici resursele umane pentru a monopoliza ideea europeană. Aceasta este și o cale și o idee care excede cu mult organizațiile de partid ale actualei puteri. Totuși, ar fi nedrept să nu-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Faptul că agitarea ideii unioniste la nivel înalt a avut, pare-se, efecte, s-a văzut ieri: probabil, primul cluster de capitole va fi deschis, oficial, imediat după luarea deciziei formale pe 18 iunie, la ședința Consiliului European. Deci, funcționează! Ar funcționa și mai ușor dacă actuala conducere de la Chișinău ar și crede sincer în reunificarea țării. Dar, să fim optimiști că ”vor prinde la minte” – ca să folosim o expresie locală. Până atunci, să mai spunem doar că exemplul absolut de suveranism autentic ne este dat de Ucraina, care stă pavăză barbarismului rusesc plătind preț de sânge!
