După ce am trecut în revistă separatismul moldovenist (”statalist”) și pe cel anti-european (”suveranist”), ne întoarcem în interiorul R. Moldova, asupra zonelor și tendințelor separatiste. Există trei astfel de focare separatiste, cu intensități diferite. Le vom lua pe rând:
Mai întâi avem așa-numita Transnistrie, practic o fâșie îngustă de pământ pe malul stâng al Nistrului, parte a vechilor provincii istorice Edisan și Podolia. Teritoriul secesionist ocupă ilegal, cu ajutorul armatei ruse, o suprafață de 4163 km² pe care locuiesc cca. 450.000 de oameni, dacă ne-am lua după cifrele umflate ale statisticii separatiștilor. O estimare ponderată, mult mai aproape de realitate, ne dă un număr de maxim 400.000 de locuitori (inclusiv cu mun. Tighina, de pe malul drept al Nistrului). În privința componenței etnice, există trei etnii principale, care dau și cele trei limbi oficiale ale zonei. Dintre acestea, românii își păstrează majoritatea relativă, cu o proporție de min. 33% – max. 40%, urmați fiind, în proporții aproximativ egale, de ucraineni și ruși.
Această zonă care se sustrage, de 35 de ani, autorităților constituționale de la Chișinău, este apărată de trei mari grupe de forțe înarmate: Mai întâi, există rămășițele Armatei a XIV-a ruse, redenumite, din iunie 1995, GOTR – Grupul Operațional al Forțelor Armate Ruse din Transnistria. Prezența acestor trupe pe teritoriul R. Moldova este ilegală, conform atât dreptului intern, cât și celui internațional. Deși Rusia și-a luat angajamentul de a-și retrage trupele până cel târziu la 31 decembrie 2002, totuși acest lucru nu s-a întâmplat nici până azi. Este vorba despre documentele Summitului OSCE de la Istanbul din 19 noiembrie 1999, asumate oficial de Rusia prin semnătura ministrului Afacerilor Externe de atunci, Igor Ivanov. Dar de când semnătura și onoarea Rusiei valorează mai mult decât hârtia documentului?… Aproximarea numărului de trupe GOTR variază între un minim de 1500 de militari și un maxim (probabil nerealist azi) de 2500.
Există apoi Forțele Comune de Menținere a Păcii, gestionate de CUC – Comisia Unificată de Control. Acestea sunt singurele unități militare din Zona de Securitate care au un statut legal, deși doar provizoriu (până la reglementarea conflictului de pe Nistru). Sunt compuse din trei contingente egale, a câte 350 – 500 de oameni fiecare: cel moldovenesc, cel rusesc și cel separatist transnistrian. Așadar, în caz de conflict, putem adăuga separatiștilor ruși, teoretic, încă 700 – 1000 de trupe.
Acestora li se adaugă așa-numitele Forțe Armate ale Republicii Moldovenești Nistrene cu un efectiv între 4500 și 7500 soldați, majoritatea localnici în mare parte rusificați. Plus cca. 1500 până la 2000 de trupe de securitate, cca. 1800 – 2000 de milițieni, între 2000 și 3000 din Garda Civilă (Miliția Populară), între 1000 și 3000 de cazaci din Armata Căzăcească a Mării Negre. Rezerva forțelor armate secesioniste este de 15000 – 20000 de soldați. Rezultă un total de minim 13000 și maxim 21000 efectiv militar. În general slab instruiți, cu tehnică veche și muniție insuficientă.
Este adevărat că în satul Cobasna din raionul Râbnița există un vechi depozit sovietic, presupunându-se că ar mai avea cca. 20000 tone de muniție. Dar mai mult de jumătate din pulberile explozive și capsele detonante sunt deja instabile datorită degradării chimice în timp. În plus, uzura morală este aproape totală: muniția aparține generației tehnologice a anilor ’70 și ’80. Pe scurt: o fi ea multă, dar e proastă și mai mult de jumătate este inutilizabilă. Din ceea ce a rămas, o mare parte s-a furat pentru piața neagră.
În contrapartidă, R. Moldova se bazează pe: Armata Națională (Comandamentul Forțelor Terestre și Comandamentul Forțelor Aeriene), cu efective între min. 5800 și max. 7500 de soldați; Inspectoratul General de Carabinieri (similar Jandarmeriei), având între 2000 – 2500 de oameni; Inspectoratul General al Poliției, cu efective între 8000 și 9000; Inspectoratul General al Poliției de Frontieră (foștii grăniceri), cu un efectiv de 3000 – 3500; Unitățile cu Destinație Specială (din MAN, MAI și SIS), cu efective între 600 și 1000 de luptători. Plus contingentul moldovenesc din Forțele Comune de Menținere a Păcii, cu 350 – 500 de soldați. Rezerva Forțelor Armate Moldovenești este undeva între 65000 și 70000 de oameni. Rezultă un total de minim 19750 și maxim 24000 efectiv militar. Așadar, net superior numeric separatiștilor ruși. În ultimii ani, dotarea Armatei Naționale, deși încă modestă, a început să fie actualizată cu asistență occidentală, inclusiv românească: armament, radare militare, muniție standardizată NATO, vehicule blindate moderne, etc. În ceea ce privește alocarea resurselor financiare pentru Armată, acestea au crescut de la 0,30% din PIB în 2008 la 0,70% din PIB pentru anul fiscal în curs, cu perspective de a atinge 1% până în 2030.
De ce dăm toate aceste date într-un articol despre separatismul rusesc de dincolo de Nistru? Pentru că R. Moldova este vecină imediată cu un teatru de război, cel din Ucraina. Pentru că R. Moldova este într-un război hibrid cu Rusia, nu mai puțin periculos decât unul cinetic. Pentru că inamicii din interiorul țării sunt chiar mai periculoși decât cei externi – iar vârful lor de lance sunt trupele rusești de ocupație din Tighina și din Transnistria. Și mai ales pentru a arăta basarabenilor că nu au de ce să le fie frică de transnistrieni. Care nu sunt toți înrolați în structuri de forță ilegale; care nu sunt toți ruși sau rusofoni, gata să se vândă putorii de la Kremlin pe un blid de linte; care sunt în proporție de aproape 40% români. Care au votat la ultimele alegeri în proporție de 33% cu partidele pro-europene. Și care, ca cetățeni moldoveni (iar unii și ca cetățeni români) au dreptul la o nouă șansă. Pe scurt, pentru a arăta că dracul nu e chiar atât de negru, că o parte din oamenii de dincolo de Nistru, împreună cu tot teritoriul zis Transnistria, sunt recuperabili. Pentru a termina odată cu frica de ruși (și, prin extensie, de Transnistria) care încă îi paralizează, stupid și dăunător, pe unii decidenți politici și militari – atât de la Chișinău, cât și de la București.
Din punct de vedere legal, situația Transnistriei este destul de simplă și clară. Este un teritoriu al R. Moldova, ocupat temporar de trupele ilegale ruse. Cu toate consecințele de nerecunoaștere internațională ale regimului separatist de la Tirișpole, pe baza Dreptului internațional public. În plus, așa-zisa Transnistrie (de drept, 5 raioane amărâte și două orașe mai măricele) nu au format niciodată în perioada sovietică vreo autonomie în cadrul RSS Moldovenești. Spre deosebire de republicile ”autonome” separatiste din Azerbaidjan (Nagorno-Karabah), din Georgia (Abhazia și Oseția de Sud) sau chiar din Ucraina (dacă ne referim doar la Crimeea). Ceea ce demonstrează încă o dată, dacă mai era cazul, caracterul pe cât de artificial, pe atât de infect al acestei mizerii de secesiuni transnistriene. În momentul metamorfozei sale din republică unională sovietică în stat factice independent, R. Moldova și-a apropriat, printre altele, calitățile de stat unitar și indivizibil. Aceste două caracteristici sunt total incompatibile oricărei forme de autonomii, fie ea pe criterii etnice precum Găgăuzia (despre care vom vorbi ulterior!) sau pe criterii vag-ideologice precum Transnistria. Adevărul este că regimul marionetă de peste Nistru este ultimul vestigiu, grețos, al comunismului de tip sovietic din Europa. Ca atare, acesta trebuie lichidat, îngropat și uitat, fără multă vorbă. Este necesar doar ceva mai mult curaj.
La 21 iulie 1992 președintele de atunci al R. Moldova, Mircea Snegur, semna practic capitularea forțelor combatante moldovenești în fața armatelor ruse și separatiste. Această capitulare a primit numele pompos de Convenție cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova și a fost încheiată, evident, la Moscova. Inutil de spus că, de 34 de ani, secesiunea rusească de peste Nistru se tot reglementează… Este interesant de observat conținutul art. 5 din Convenție: ”Părțile în conflict consideră inadmisibilă aplicarea oricăror sancțiuni sau blocade,…”. Totuși, art. 8 dă și instrumentele de renunțare la acest document rușinos: ”Acțiunea prezentei Convenții este suspendată prin acordul comun al părților sau în cazul în care una din părțile contractante o denunță, fapt care implică încetarea activității Comisiei de control și a contingentelor militare afectate (a se citi aferente) acesteia.” Trecem peste nuanța că dacă o Parte denunță Convenția, atunci aceasta nu este suspendată, ci de-a dreptul anulată. Ceea ce este esențial este că orice reglementare definitivă a conflictului presupune, într-o formă sau alta, denunțarea Convenției. De asemenea este inutil de enumerat de câte ori partea rusă sau cea separatistă au încălcat fie litera, fie spiritul Convenției, aproape fără nici un fel de consecințe.
Prima normă juridică referitoare la Transnistria ce intra în contradicție cu caracterul unitar și indivizibil al statului, consfințit în Constituție, era Legea 191 din 12.11.1998 privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova. Aceasta prevedea, la art. 4 al. 3 coroborat cu art. 17, că anumitor localități din stânga Nistrului prevăzute expres în Anexa 5 ”li se pot atribui forme şi condiţii speciale de autonomie”. Această lege a fost abrogată, fiind înlocuită de Legea 764 din 27.12.2001 privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova (cea care renunța la județe și revenea la forma sovietică a raioanelor). Numai că prevederile referitoare la autonomia Transnistriei din vechea lege sunt păstrate și în cea nouă (încă în vigoare), la art. 4 al. 3, coroborat cu art. 16. Anexa 5 rămânând, și ea, neschimbată. În sfârșit, Parlamentul de la Chișinău a emis Legea 173 din 22.07.2005 cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria). Deși intrată teoretic în vigoare la 29.07.2005, această Lege suferă de două mari minusuri: încalcă prevederile Constituției în ceea ce privește caracterul unitar și indivizibil al Statului, respectiv nu este aplicată de facto exact în zonele pe care încearcă să le reglementeze prin însuși textul ei. Așadar, după ce că este neconstituțională, mai este și neoperabilă.
Nu ne vom expune aici nici cu privire la situația economică, socială și politică din Transnistria, care este absolut dezastruoasă, nici la misiunea extrem de dificilă a Biroului Politici de Reintegrare din subordinea Cancelariei de Stat. Acesta din urmă lucrează (în sfârșit!) cu asiduitate la un Plan de reintegrare graduală a teritoriilor separatiste, care merită o analiză aparte. R. Moldova este în pragul iminent al începerii negocierilor de aderare la UE, pe clustere și capitole. Cum acestea durează, de fiecare dată, foarte mulți ani, este la fel de probabil ca pe termen cel mult mediu aceeași R. Moldova să se afle și în pragul – firesc, sigur și mult mai rapid – al reunificării cu România. Dar indiferent de drumul pe care Chișinăul îl va urma în viitorul imediat sau în cel mediu, problema (nerezolvată) a Transnistriei va reprezenta în continuare o piatră de moară atârnată conștient de Kremlin de gâtul Basarabiei. În cazul aderării la UE, este imposibil de crezut că, mai ales în contextul geopolitic actual, Bruxelles-ul ar mai accepta o excepție de tip Cipru. Iar în cazul reunificării, secesiunea separatisă ar pune probleme chiar și mai mari. Mai ales datorită integrării teoretice în NATO a unui teritoriu sub ocupație militară rusă.
Problema transnistriană trebuie, așadar, rezolvată oricum. Mai ales că, din punctul acesta de vedere, R. Moldova beneficiază de o fereastră de oportunitate fantastică. Ucraina și-a schimbat fundamental atitudinea (și sprijinul) în cadrul Comisiei Unificate de Control. Mai mult, și-a închis și și-a securizat granița sa de vest pe lungimea sectorului transnistrian. Practic, separatișii sunt blocați și economic, și militar. Rusia nu a ajuns la limitele Transnistriei, prin eșuarea planului Novorossia. R. Moldova (inclusiv Transnistria) nu a avut, nu are și – nădăjduim – nici nu va avea graniță directă cu Rusia. Asta, spre deosebire de Georgia sau Ucraina, cu regiunile lor separatiste. În plus, Ucraina acționează concret ca un scut – atât pentru R. Moldova, cât și pentru România și întreaga Europă. Ese deci momenul cel mai oportun pentru conducerea de la Chișinău de a rezolva această problemă dureroasă.
Cum? Desigur, asta este treaba Biroului Politici de Reintegrare. Totuși, să spunem că renunțarea, pur și simplu, la Transnistria – teoretic prin recunoașterea independenței sale – nu este o soluție. Este ușor să cedezi (cum spuneau niște năuci pro-ruși de la dreapta Prutului). Mai greu este să construiești, să menții și să dezvolți. Teritoriile naționale nu fac excepție, din contra! Sunt alții care spun, vorbind despre reunirea cu Basarabia, că Transnistria nu a fost niciodată teritoriu românesc. Fără să intrăm acum în chestiuni de istorie, le spunem că se înșeală. În Evul Mediu până târziu, spre sfârșitul secolului XVIII, românii formau majoritatea populației dintre Nistru și Bug, de aceea se și numea în documentele medievale Moldova Nouă. Asta, ca să nu mai pomenim de domnitorul moldovean Gheorghe Duca, hatman al Ucrainei (1680 – 1683) sau de Guvernământul românesc al Transnistriei (1941 – 1944). Aceasta nu înseamnă nicidecum pretenții iredentiste din partea Bucureștiului sau a Chișinăului. Doar că, așa cum hotarele României nu sunt perfecte, nici cele ale R. Moldova nu mai sunt. Această realitate politică nu presupune, deci, necesitatea revizionismului, dar nici renunțarea la părți din teritoriul național. De altminteri, ar fi o nouă abandonare a celor 132000 până la 180000 de români din Tighina și Transnistria. Ceea ce, evident, este de neconceput.
Și atunci cum? În primul rând prin aplicarea strictă a legii. De la respectarea caracterului unitar și indivizibil al Statului, înscris în Constituție (și care, de drept, exclude orice fel de autonomie etnică sau geopolitică) și până la o limbă oficială unică pe tot teritoriul național și care nu poate fi decât limba română cu alfabet latin. În paralel, Chișinăul ar trebui să se raporteze la Transnistria cu aceleași instrumente, clasice, cu care UE se raportează la R. Moldova: bățul și zăhărelul, pe principiul more for more. Guvernul actual se pare că începe să folosească eficient partea cu ”zăhărelul”. Mă refer, doar ca unul dintre exemple, la Legea Fondului de Convergență nr. 67 din 30.04.2026. Îi mai rămâne deprinderea folosirii ”bățului”, la fel de eficient. Și, tot ca un exemplu printre altele. Deși pentru autoturismele înregistrate în Transnistria, Chișinăul a introdus o jumătate de măsură, anume cea a numerelor de înmatriculare zise ”neutre” încă de la 01.09.2018, totuși cei cu numere de înmatriculare false (transnistriene) intră în continuare bine-mersi pe teritoriul controlat de Chișinău. Aceștia ar fi trebuit să fie stopați pe Nistru încă din 01.09.2020. Dar, blând și înțelegător, onor Guvernul R. Moldova a tot prorogat acest termen. Ultimul termen stabilit este de 31.12.2026. Să vedem dacă se va respecta legea sau dacă autoritățile vor închide ochii din nou, sub false pretexte umanitare. Și, apropo, Kievul le-a interzis deja intrarea în Ucraina încă din 01.09.2021. Deci, la vecini se poate!
Perioada propice reintegrării zonelor separatiste este dublată, în Basarabia, de una de regândire a funcționării administrației publice locale care merge în tandem cu reorganizarea administrativ-teritorială. Aici își are locul o firească și eficientă formă de autonomie locală. Dar bazată nu pe criterii etnice ori politice, ci pe principiul, european, al subsidiarității. Și, dacă tot amintim de asta, poate în sfârșit Guvernul va renunța la termenul rusesc desuet de raion. Iar dacă democrația este una dintre marile valori îmbrățișate de actuala guvernare, iar ”voința poporului constituie baza puterii de stat” (Art. 38 al. 1 din Constituție), atunci poate că cetățenii moldoveni ar trebui întrebați prin referendum dacă, în contexul reorganizării teritorial-administrative, nu ar vrea cumva să renunțe și la pretinse autonomii care nu sunt altceva decât forme de presiune și șantaj al Moscovei. Ar fi un act de dreptate, de normalitate și de eficiență administrativă, la urma urmei..
