Ambasadorul Germaniei la Chișinău validează teza sovietică asupra identității basarabenilor

La 7 iulie 2026, în cadrul emisiunii „Cabinetul din umbră” de la Jurnal TV, moderată de Vitalie Călugăreanu, ambasadorul Republicii Federale Germania în Republica Moldova, Hubert Knirsch, a fost invitat să comenteze perspectiva unei eventuale Reunificări dintre Republica Moldova și România, în contextul declarațiilor președintei Maia Sandu privind existența unui asemenea scenariu în cazul blocării parcursului european al Republicii Moldova. Diplomatul german a afirmat că o asemenea decizie poate aparține exclusiv voinței cetățenilor celor două state:

„Este într-adevăr o întrebare pe care o poate decide doar poporul Moldovei și al României, sunt două state suverane. Dacă își doresc să se unească, asta o vor face și nimeni nu poate comenta aceasta”.

Această afirmație este compatibilă cu principiul democratic al autodeterminării. Orice modificare fundamentală a statutului politic al unui stat trebuie să fie rezultatul voinței libere și democratice a cetățenilor. Problema apare însă în momentul în care, în aceeași intervenție, ambasadorul german pune sub semnul întrebării existența unor realități istorice și lingvistice confirmate de comunitatea academică, plasând în aceeași categorie adevărul științific și narațiunile identitare construite politic.

Referindu-se la afirmația că Republica Moldova și România împărtășesc aceeași limbă și aceeași moștenire culturală, Hubert Knirsch a declarat:

„Eu aș pune sub semnul întrebării ceea ce ați spus despre Republica Moldova, că avem aceeași limbă, avem aceeași religie ca și România. Dacă vorbim despre valorile europene, despre valorile individuale, atunci sunt oameni care gândesc la fel că avem aceeași limbă, dar alții poate gândesc altfel, că avem două limbi sau religii diferite”.

Aici se află problema fundamentală. Valorile europene presupun respectarea diversității și a libertății individuale, însă ele nu presupun abandonarea adevărului istoric în favoarea unui relativism în care orice construcție politică devine echivalentă cu realitatea documentată. O opinie individuală despre identitate poate fi respectată. O construcție identitară elaborată politic, consolidată prin instituții represive și impusă unei populații prin teroare nu poate fi tratată însă ca o simplă alternativă culturală.

Cine este Hubert Knirsch

Hubert Knirsch este diplomat german de carieră, cu peste trei decenii de experiență în serviciul extern al Germaniei. A activat în cadrul Ministerului Federal de Externe, al Cancelariei Federale și în mai multe misiuni diplomatice importante.

Parcursul său profesional include activități la ambasadele Germaniei din Varșovia și Washington, precum și funcții în domeniul politicii externe și economice internaționale. Între 2014 și 2018 a lucrat la Ambasada Germaniei de la Moscova, unde a condus departamentul politic. Ulterior, între 2018 și 2022, a fost ambasador al Germaniei în Georgia, iar înainte de numirea sa la Chișinău a revenit în structurile diplomatice germane responsabile de spațiul rus.

Experiența sa în fostul spațiu sovietic este relevantă pentru înțelegerea contextului regional. În perioada mandatului său în Georgia, Knirsch a fost implicat într-o controversă în timpul crizei politice din 2020. Unele declarații ale sale privind interpretarea Acordului politic din 8 martie au generat reacții critice din partea unor reprezentanți ai opoziției georgiene, care au considerat că poziția sa favoriza indirect perspectiva autorităților de la Tbilisi, ulterior criticate pentru apropierea de Moscova.

Limba română nu e o chestiune de opinie politică

Una dintre cele mai controversate idei sugerate în intervenția ambasadorului german este tratarea existenței unei „limbi moldovenești” separate de limba română drept o simplă alegere identitară. Această interpretare ignoră concluziile comunității științifice din Republica Moldova. Hotărârea nr. 73 din 9 septembrie 1994 a Academiei de Științe a Moldovei privind istoria și folosirea denumirii „limba moldovenească” preciza fără echivoc:

„Contrapunerea care se făcea până nu demult se baza pe considerente de ordin politic, care nu aveau nici un suport de natură lingvistică, situație la care nu se mai poate reveni astăzi. Prin urmare denumirea limbii literare unice, de care ne folosim cu toții în prezent, trebuie să fie cea adecvată, adică română”.

Prin urmare, problema nu este una de toleranță față de identități individuale, ci una de delimitare între identitatea personală și o construcție politică elaborată pentru a produce o separare artificială.

Moldovenismul sovietic - o construcție politică, 
nu o evoluție organică

Pentru a înțelege această controversă trebuie analizată originea moldovenismului sovietic. Ideea unei identități moldovenești separate de cea românească nu s-a format ca rezultat al unei evoluții naturale a conștiinței colective, ci în cadrul politicilor sovietice de reorganizare identitară. În 1924, odată cu crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești pe teritoriul de la est de Nistru, autoritățile sovietice au început elaborarea unei doctrine identitare menite să justifice existența unei comunități distincte de România.

Un rol important în formularea acestei construcții ideologice l-a avut Abram Grinștein, ideolog bolșevic implicat în proiectarea RASS Moldovenești. În 1924, acesta a susținut teoria existenței a două popoare și a două limbi distincte: română și „moldovenească”, separare care nu avea fundament lingvistic și istoric, ci unul politic și propagandistic.

Moldovenismul transnistrean, creat în spațiul sovietic de la est de Nistru, a fost ulterior exportat în Basarabia după anexarea acesteia de către Uniunea Sovietică în 1940. După instaurarea administrației sovietice, această construcție identitară a fost impusă prin instituțiile statului: prin reorganizarea educației, rescrierea istoriei, promovarea unei identități separate de România și introducerea alfabetului chirilic în administrație și învățământ.

Pe lângă acest aspect, ar fi reprobabil să ignorăm crimele de genocid comise de regimul stalinist pe teritoriul Basarabiei între 1940 și 1953, perioadă marcată de deportări în masă, foamete, represiuni politice și lichidarea elitei locale. Astfel, criza identitară din actuala Republică Moldova nu reprezintă rezultatul unei evoluții democratice naturale, comparabile cu procesele de formare a identităților naționale europene, ci consecința unui proces de inginerie politică realizat de un regim totalitar.

Concluzie

Respectarea valorilor europene presupune apărarea libertății individuale, dar nu transformarea falsurilor istorice în alternative echivalente cu adevărul. Dreptul cetățenilor Republicii Moldova de a decide asupra propriului viitor este incontestabil. Orice proiect politic privind viitorul statului trebuie să fie rezultatul voinței democratice.

Dar această voință democratică nu poate fi construită pe relativizarea unei realități istorice și lingvistice confirmate. Moldovenismul sovietic, elaborat în anii 1920 în spațiul transnistrean și extins asupra Basarabiei după 1940, nu a fost o simplă expresie culturală, ci un instrument politic destinat să creeze o separare artificială între populații unite prin origine istorică, limbă și cultură.

Așadar, nu poți banaliza suferința istorică a unui popor și nu poți transfera memoria colectivă a unei societăți în zona unui constructivism identitar autoritar impus generațiilor anterioare prin politici de deznaționalizare și control ideologic. Diversitatea europeană nu înseamnă acceptarea moștenirilor propagandistice ale imperiilor. Înseamnă respect pentru oameni, dar și respect pentru adevăr.

Iar adevărul istoric este că identitatea românească a populației majoritare din Republica Moldova reprezintă o realitate culturală și lingvistică asupra căreia niciun imperialism și nicio construcție ideologică nu pot avea ultimul cuvânt.