Aderarea la UE nu înseamnă Unire. Ce omit promotorii discursului european despre frontiera de pe Prut
Există o anumită lejeritate în discursul public despre integrarea europeană a Republicii Moldova, mai ales atunci când aderarea la Uniunea Europeană este prezentată drept un pas care ne va aduce, în mod firesc, alături de România, într-un spațiu comun în care frontierele vor deveni aproape inexistente. Mesajul este atrăgător, are o încărcătură simbolică puternică și exploatează o aspirație legitimă a multor cetățeni de pe ambele maluri ale Prutului. Problema apare atunci când această perspectivă este prezentată ca o certitudine, fără explicații, fără nuanțe și, mai ales, fără respectarea realităților juridice și geopolitice.
Să fim foarte clari: aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană nu înseamnă Unirea cu România, nu presupune dispariția frontierei de pe Prut și nu garantează eliminarea controalelor la frontieră în ziua aderării. Orice discurs care lasă să se înțeleagă contrariul fie simplifică excesiv realitatea, fie preferă să treacă sub tăcere aspecte esențiale pentru a construi o imagine convenabilă a viitorului european.
În primul rând, trebuie să încetăm să confundăm Uniunea Europeană cu Spațiul Schengen. Sunt două structuri cu reguli și mecanisme distincte. Uniunea Europeană reprezintă un proiect de integrare politică, economică și juridică, în timp ce Spațiul Schengen presupune eliminarea controalelor sistematice asupra persoanelor la frontierele interne ale statelor participante, în condițiile aplicării unor reguli comune de securitate și gestionare a frontierelor externe.
România ar trebui să fie exemplul cel mai ușor de înțeles pentru cei care fac asemenea afirmații. A devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, însă acest lucru nu a însemnat și integrarea imediată în spațiul Schengen. A fost nevoie de aproape 18 ani până la eliminarea controalelor la frontierele terestre interne, la 1 ianuarie 2025. Așadar, România a fost stat membru UE timp de aproape două decenii fără să beneficieze de libera circulație fără controale la toate frontierele interne Schengen.
De ce am presupune că Republica Moldova ar avea un parcurs diferit și că aderarea la UE ar produce automat dispariția controalelor de la granița cu România?
Mai mult, Comisia Europeană explică foarte clar că noile state membre trebuie să treacă printr-un proces distinct de evaluare a pregătirii pentru aplicarea integrală a acquis-ului Schengen. Eliminarea controalelor la frontierele interne reprezintă etapa finală, care necesită o decizie a Consiliului Uniunii Europene. Nu este un beneficiu care se activează automat prin simpla semnare a tratatului de aderare.
Dar există un aspect și mai important, pe care entuziasmul discursului pro-european îl trece adesea în plan secund: problema transnistreană.
În eventualitatea aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană, dosarul transnistrean nu va dispărea printr-o simplă schimbare de statut. Chișinăul nu exercită controlul efectiv asupra întregului teritoriu recunoscut internațional al țării, iar regiunea transnistreană continuă să fie controlată de un regim separatist susținut de Federația Rusă, în condițiile prezenței militare rusești. Vorbim despre un conflict care durează de peste trei decenii și care are implicații directe asupra securității Republicii Moldova și a întregii regiuni.
Nu trebuie să fim naivi: această problemă nu se va rezolva în următorii unu-doi ani doar pentru că Republica Moldova avansează în negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Nu există nicio garanție că Moscova va renunța la instrumentul său de influență din regiune și nici că procesul de reintegrare teritorială va putea fi încheiat într-un interval scurt. A prezenta viitorul european al Republicii Moldova fără a discuta serios despre Transnistria înseamnă a ignora una dintre cele mai complicate vulnerabilități ale statului.
Este adevărat că Uniunea Europeană nu a stabilit soluționarea conflictului transnistrean drept o condiție formală prealabilă aderării Republicii Moldova. Există posibilitatea ca procesul de integrare europeană să avanseze chiar și în absența unei soluții definitive pentru acest dosar. Însă acest lucru nu trebuie confundat cu rezolvarea problemei și nici cu îndeplinirea automată a tuturor condițiilor necesare pentru integrarea în Spațiul Schengen.
Aici apare o întrebare pe care promotorii discursului simplificat despre integrarea europeană ar trebui să o adreseze mult mai des: cum va putea Republica Moldova să demonstreze că deține capacitatea de a gestiona eficient frontierele externe ale Spațiului Schengen în condițiile în care nu controlează o parte din propriul teritoriu și nici segmentul corespunzător al frontierei moldo-ucrainene?
Să presupunem totuși că Republica Moldova va deveni membră a UE, va îndeplini condițiile Schengen și va obține decizia necesară pentru eliminarea controalelor la frontierele interne. Va dispărea atunci frontiera de pe Prut? Nici vorbă.
Va dispărea controlul sistematic asupra persoanelor care traversează o frontieră internă Schengen, nu frontiera de stat dintre România și Republica Moldova. Prutul va continua să delimiteze două state suverane, cu instituții, administrații și sisteme juridice distincte. Frontiera va exista în continuare, chiar dacă traversarea ei nu va mai presupune controalele obișnuite. În anumite circumstanțe, inclusiv din motive de securitate, statele Schengen pot reintroduce temporar controalele la frontierele interne, conform regulilor europene.
Prin urmare, nici măcar integrarea deplină în Schengen nu înseamnă dispariția graniței dintre cele două state.
Și aici ajungem la problema de fond a acestui discurs: confundarea integrării europene cu Reunificarea națională. Sunt două proiecte distincte, care pot avea legături politice și simbolice, dar care nu se condiționează juridic în mod automat.
Nu este nimic greșit în a vorbi despre istoria comună, despre identitatea românească de pe ambele maluri ale Prutului sau despre aspirația Reunificării. Dimpotrivă, acestea sunt subiecte care merită discutate deschis. Dar este o diferență fundamentală între a exprima o aspirație națională și a o prezenta drept un rezultat garantat al unui proces de integrare europeană.
Cei care promovează aderarea Republicii Moldova la UE au și responsabilitatea de a explica ce presupune, în realitate, acest proces. Nu este suficient să vorbești despre avantajele apartenenței la aceeași familie europeană, despre apropierea de România și despre un viitor în care vom circula mai ușor peste Prut. Trebuie să vorbești și despre etapele instituționale, despre condițiile Schengen, despre securitatea frontierelor și despre conflictul transnistrean. Altfel, nu mai vorbim despre informarea cetățenilor, ci despre construirea unor așteptări pe care realitatea juridică și geopolitică s-ar putea să nu le confirme.
Integrarea europeană nu trebuie transformată într-un substitut discursiv pentru Reunificare și nici într-o promisiune că toate problemele istorice și teritoriale ale Republicii Moldova se vor rezolva odată cu aderarea.
Aderarea la Uniunea Europeană nu va muta Prutul, nu va desființa frontiera de stat și nu va uni automat Republica Moldova cu România. Iar până la o eventuală integrare deplină în Schengen există inclusiv problema transnistreană, un dosar geopolitic care nu poate fi rezolvat prin optimism declarativ.
Poate că ar fi timpul să renunțăm la discursurile convenabile și să începem să vorbim despre integrarea europeană a Republicii Moldova în termenii realității, nu ai promisiunilor. Cetățenii merită să știe ce presupune cu adevărat acest parcurs, nu doar ce ar fi frumos să se întâmple la finalul lui.
