Istoria nu iartă și nici nu oferă favoruri pe măsura dorințelor noastre. Soarta a făcut ca teritoriul dintre Prut și Nistru să fie integrat în viziunea imperială a Rusiei, iar de fiecare dată când l-a pierdut, a căutat cu insistență să-l recupereze. Prima oară în 1812, când l-a anexat, apoi, după pierderea Basarabiei de Sud în 1856, a revenit la gurile Dunării în 1877. După ce a pierdut întreaga Basarabie în 1918, a revenit în forță în 1940. A fost din nou îndepărtată în 1991, dar și-a menținut influența prin războiul de pe Nistru și prin guvernările favorabile intereselor sale. În ultimii ani, procesul de recucerire continuă, subtil, dar tenace — prin instrumentele unui război hibrid.
Uniunea Sovietică nu a recunoscut niciodată Unirea Basarabiei cu România de la 27 martie 1918. Această poziție a stat la baza tuturor acțiunilor Moscovei îndreptate împotriva românilor dintre Prut și Nistru și, mai larg, împotriva statului român. Diversiunile, acțiunile subversive și războiul ideologic au fost constante, printre care se remarcă și crearea, în stânga Nistrului, a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești – un proiect menit să rivalizeze din punct de vedere politic și identitar cu teritoriile de dincoace de Nistru.
În cele din urmă, într-un context internațional defavorabil României și marcat de presiuni externe intense, la 26 iunie 1940, Moscova emite un ultimatum, urmat de un al doilea. Pe 28 iunie, România este forțată să cedeze Basarabia și Bucovina de Nord, în fața unei amenințări militare directe.
De atunci și până în prezent au trecut aproape trei generații. Cu toate acestea, ecourile acelor evenimente istorice nu s-au stins. Ele continuă să influențeze realitățile noastre politice, sociale și identitare. Scopul acestui articol este tocmai acela de a analiza urmările acelor momente cruciale și de a evidenția consecințele pe termen lung — unele vizibile, altele mai subtile — care persistă până astăzi, ca parte integrantă a moștenirii sovietice ce continuă să apese asupra destinului românilor dintre Prut și Nistru.
În primul rând, instaurarea puterii sovietice în Basarabia a însemnat începutul unui regim totalitar, caracterizat prin cenzură, represiune politică și monopolul unui singur partid. Perioada stalinistă, în special, a fost una deosebit de dură pentru populația dintre Prut și Nistru, fiind marcată de persecuții și deportări în masă.
În iunie 1941, la scurt timp după ocuparea sovietică, aproape 30.000 de persoane au fost deportate. A urmat Operațiunea „Iug” („Sud”) din iulie 1949, în cadrul căreia 35.796 de oameni – inclusiv femei, copii și bătrâni – au fost smulși din casele lor și trimiși în lagăre de muncă forțată din Siberia și Kazahstan. În aprilie 1951, Operațiunea „Sever” a vizat în mod special membrii sectei Martorii lui Iehova, 2.617 dintre aceștia fiind deportați în regiunile Kurgan și Siberia.
Aceste acțiuni nu au fost întâmplătoare, ci parte a unei strategii de eliminare a elitelor sociale, intelectuale și religioase – pilonii identității și coeziunii comunităților locale. Impactul lor a fost devastator: frica, suspiciunea și suferința au devenit parte din memoria colectivă, iar efectele se resimt până în prezent.
Puterea sovietică a adus cu sine și impunerea unui proiect ideologic de inginerie identitară – procesul de moldovenizare. Inițial conceput și aplicat în cadrul Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM), creată în 1924 în stânga Nistrului, acest proces a fost extins asupra populației românești din Basarabia după anexarea din 1940.
Moldovenizarea a presupus preluarea unui concept medieval – identitatea regională a moldovenilor – și transformarea acestuia într-o identitate națională artificială, ruptă forțat de trunchiul românesc. Astfel, s-a creat o „națiune moldovenească” distinctă, cu o „limbă moldovenească” separată de limba română, bazată pe alfabet chirilic și modelată după normele limbii ruse.
După 1940, acest construct a fost consolidat prin înființarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), devenind instrumentul principal prin care regimul sovietic a încercat să șteargă legăturile istorice, culturale și lingvistice dintre românii din Basarabia și România. Această politică a avut implicații profunde asupra identității colective, fragmentând conștiința. Această politică de moldovenizare a fost însoțită de un amplu efort de propagandă, menit să accentueze diferențele dintre „moldoveni” și români, până la nivelul originii etnice. S-a susținut ideea că moldovenii ar avea o influență slavă mai pronunțată, diferită de cea a românilor din dreapta Prutului. În acest context, s-a impus alfabetul chirilic și s-a cultivat în conștiința publică o serie de mituri istorice, cu scopul de a discredita legăturile culturale și politice cu România.
Printre cele mai răspândite mituri se numără cel al „jandarmului român” – simbol al unei presupuse ocupații brutale – și cel al exploatării moldovenilor de către „regimul burghezo-moșieresc” din România interbelică. Componenta economică a acestei narațiuni era intens exploatată în manualele școlare, unde reforma agrară din perioada interbelică nu era prezentată ca un act de justiție socială, ci ca o „restabilire a proprietății funciare private”, adică un act de „jefuire a țăranilor” în favoarea moșierilor, clerului, ofițerilor și „culacilor” (vezi: D. E. Șemiakov (red.), Istoria RSS Moldovenești: manual pentru clasele 9-10, Chișinău, 1980, p. 86).
Aceeași linie interpretativă se regăsește și în lucrări de referință precum Enciclopedia Sovietică Moldovenească, unde se afirmă că „după ce au răpit Basarabia, cercurile guvernamentale ale României regale au zdrobit sovietele și-au reinstaurat în ținut rânduielile burghezo-moșierești” (I. Varticean, red., Enciclopedia Sovietică Moldovenească, vol. VIII, Chișinău, 1981, p. 128).
Prin aceste falsificări sistematice ale istoriei, regimul sovietic a reușit să planteze în mentalul colectiv o profundă neîncredere și chiar ostilitate față de statul român, față de simbolurile sale – tricolorul, limba română și România însăși. Aceste răni identitare nu au fost pe deplin vindecate nici după prăbușirea URSS.
Așadar, aici este prezentă moștenirea sovietică. Într-un context în care, de aproape trei decenii, liceele din Republica Moldova predau „Limba și literatura română” și „Istoria românilor și universală”, iar politicile statului au urmărit, în mare parte, evitarea dezbaterilor identitare, realitatea recensământului din 2024 oferă un tablou surprinzător și, totodată, revelator. Din punct de vedere lingvistic, datele arată că 49,2% dintre cetățeni se declară vorbitori de „limbă moldovenească”, în timp ce doar 31,3% se identifică drept vorbitori de limbă română. Pe plan etnic, 77,2% dintre respondenți s-au declarat moldoveni, iar doar 7,9% români. Aceste cifre reflectă fragilitatea identitară a acestui spațiu, modelat de istorie prin practici de construcție națională, dintre care cea mai persistentă rămâne inventarea unei națiuni moldovenești distincte de cea română. Această problemă identitară polarizează societatea în adepții celor care doresc Unirea Republicii Moldova cu România, a stataliștilor pro-europeni și a stataliștilor pro-ruși.
O altă moștenire sovietică este enclava pro-rusă Găgăuzia. Găgăuzii au fost afectați semnificativ de politicile represive care vizau controlul populațiilor etnice din regiune. Deportările au fost una dintre cele mai dure manifestări ale acestei politici, în special în anii 1940-1950. Sovieticii au încurajat folosirea limbii ruse ca limbă oficială și de comunicare publică, iar limba găgăuză a fost marginalizată în educație și administrație. Asta explică de ce majoritatea găgăuzilor sunt anti-europeni și anti-români, fiind cultural mai aproape de Rusia. (În autonomia găgăuză, 95% din alegători au votat „Nu” la referendumul privind aderarea Moldovei la UE în 2024).
Moștenirea sovietică care a marcat existența Republicii Moldova rămâne Transnistria. Un teritoriu pe care autoritățile de la Chișinău nu îl controlează, iar autoritățile neconstituționale de la Tiraspol sunt stăpâne a peste 300.000 de oameni. Este un teritoriu în care domină mai multe elemente – nostalgie sovietică exacerbată, imperialism rus, regim oligarhic, cu trăsături autoritare. Holdingul Sheriff, fondat în anii ’90 de foști membri ai structurilor de forță (KGB), controlează practic întreaga economie transnistreană: comerț, importuri, energie, telecomunicații, media și sport. În acest așa-zis stat nu există opoziție reală, iar libertățile civice sunt profund limitate.
Amprenta lăsată de URSS se resimte puternic din punct de vedere economic și infrastructural. În perioada post-sovietică, imediat după 1991, Rusia era principalul partener comercial al Moldovei, cu o pondere de aproximativ 30-40% din totalul exporturilor. Moldova a rămas dependentă de piața rusă și de resursele energetice furnizate de Rusia pe parcursul anilor ’90 și începutul anilor 2000. Însă, pe măsură ce Moldova a început să-și diversifice relațiile comerciale și să se apropie de Uniunea Europeană, relațiile cu Rusia s-au deteriorat, iar Moscova a folosit instrumente economice pentru a-și păstra influența. Printre cele mai importante momente se numără: 2006 – Rusia impune un embargo unilateral asupra vinurilor moldovenești, pe fondul unei crize politice și a apropierii Moldovei de UE, 2013-2014 – Rusia blochează importurile de produse agricole moldovenești, în special fructe și legume, în contextul semnării Acordului de Asociere cu UE, după 2014 – respectiv după anexarea Crimeei și izbucnirea conflictului din estul Ucrainei, relațiile politice și economice se tensionează și mai mult. În perioada 2022-2025 – în contextul integrării în UE, Rusia crește presiunile energetice asupra Moldovei prin creșterea prețurilor la gaze naturale și amenințări cu întreruperea livrărilor. Evident, aceste evenimente au dus la o apropiere tot mai mare a Moldovei față de România, Uniunea Europeană și alte state occidentale. În prezent, România este principalul partener comercial al Moldovei, depășind pentru prima dată Rusia în această poziție. De asemenea, se investește în infrastructură, fiind în curs de construire mai multe poduri peste Prut, facilitând astfel legătura economică și socială dintre cele două țări. Relațiile moldo-române sunt astăzi mai bune ca niciodată, iar cooperarea se extinde pe multiple paliere, de la economie și infrastructură, până la cultură și securitate.
Nostalgia față de perioada sovietică continuă să afecteze profund viața politică a Republicii Moldova. Într-un context în care o parte semnificativă a populației este vorbitoare de limbă rusă, iar mulți etnici români se autoidentifică drept „moldoveni” în opoziție cu românii din dreapta Prutului, valorile sovietice – autoritarismul, centralismul, paternalismul de stat – par, pentru unii, mai familiare și mai atrăgătoare decât principiile democrației și ale statului de drept.
Această stare de fapt nu este întâmplătoare. Ea reprezintă rezultatul direct al moștenirii sovietice și al lipsei unui efort instituțional serios de condamnare a regimului totalitar. Spre deosebire de alte foste republici sovietice sau state din fostul bloc comunist, în Republica Moldova nu a existat o strategie coerentă de desovietizare: nu s-a creat un institut dedicat studierii și combaterii crimelor regimului comunist, nu s-au desfășurat campanii publice de educare istorică, iar simbolurile trecutului comunist persistă în spațiul public – de la monumente și denumiri stradale, până la repertorii muzicale patriotice sovietice.
Acești factori au permis apariția și menținerea unor lideri politici care instrumentalizează trecutul sovietic în scopuri geopolitice, apelând la retorica nostalgică ori de câte ori au nevoie de susținere electorală. Existența Partidului Comuniștilor, utilizarea deschisă a simbolurilor sovietice – inclusiv a imnului, a steagului cu seceră și ciocan, sau a cântecelor patriotice – sunt dovezi clare ale unei istorii care nu a fost pe deplin asumată, explicată sau depășită.
Mai mult decât atât, moștenirea fundamentală a creării RSS Moldovenești este, paradoxal, însăși existența Republicii Moldova ca stat independent. În mod logic, apariția acestui stat nu poate fi separată de construcția ideologică și teritorială sovietică. RSSM a fost o creație politică artificială, născută dintr-un calcul geopolitic al Moscovei, nu dintr-un proces firesc de emancipare națională. Aceasta ridică întrebarea esențială: care este, în mod real, baza națională sau etnică a Republicii Moldova?
Politicile statului, chiar și sub actuala guvernare pro-europeană, au continuat să promoveze, direct sau indirect, moldovenismul civic. Deși, în mod oficial, limba română este recunoscută, iar în discursurile publice se face apel la identitatea europeană, realitatea lingvistică și narativă rămâne marcată de ambiguități.
Într-un contrast ironic, spunem „limba română”, dar auzim constant adresări de genul „dragi moldoveni”, o expresie care, deși inofensivă la prima vedere, consolidează ideea unei identități distincte, separate de cea românească. Această nuanță subtilă, dar esențială, demonstrează că politicile identitare ale statului au rămas, într-o formă sau alta, tributare vechilor reflexe.
Până unde pot fi împinse limitele libertăților democratice? Chiar dincolo de adevărul lingvistic și istoric? A alege opțiunea „limba moldovenească” în cadrul recensământului este, fără îndoială, o absurditate, mai ales când art. 13 din Constituție consfințește clar denumirea de limbă română. Consider că politicile statului ar trebui să se concentreze pe o promovare mai fermă a caracterului românesc al Republicii Moldova, căci aceasta este realitatea incontestabilă. Chiar dacă unii cetățeni se identifică drept moldoveni, esența lor rămâne românească, iar limba pe care o vorbesc este româna. Aceasta este o realitate fundamentată pe adevăr istoric, o realitate pe care Moscova a încercat să o distorsioneze, impunând conceptul de națiune și limbă moldovenească.
Acest dualism promovat în prezent este asemenea unei săbii cu două tăișuri. Pe deoparte, el facilitează integrarea europeană, oferind o punte de comunicare cu segmentul populației atașat ideii de statalitate. Pe de altă parte, însă, acest moldovenism rămâne profund nociv, deoarece poartă în sine moștenirea sovietică, construită pe mituri și falsuri istorice. Mai grav este faptul că aceste narative revin constant în spațiul public, ori de câte ori statul nu intervine cu fermitate atunci când în joc sunt puse chestiuni esențiale precum identitatea națională și limba. Acolo unde statul ezită, trecutul falsificat își cere din nou drepturile.
