Dincolo de urne: Maia Sandu și lecția geopolitică a alegerilor din România

Sub tumultul înjurăturilor, aplauzelor și ecoului lozincilor electorale, cortina s-a lăsat peste alegerile prezidențiale din România din 2025, lăsând în urmă o scenă pe care timp de opt luni de zile s-au confruntat fără milă iluziile, ambițiile și tot soiul de aranjamente de culise. Așa cum era de anticipat, Nicușor Dan l-a învins pe George Simion, confirmând astfel că România a ales o predictibilitate controlată în fața radicalismului zgomotos.

Aceste alegeri au fost o reiterare a unui tipar electoral care a devenit deja tradițional în România, când, în turul al doilea, competiția se desfășoară între două personaje contrastante: unul care întruchipează „opțiunea rațională”, simbolul stabilității și echilibrului, și celălalt, un „candidat odios” – un personaj perceput ca un pericol, a cărui simplă prezență alimentează frica și mobilizează electoratul împotriva sa. Este un joc al aparențelor, în care cel din urmă, deși aparent capabil să învingă, este de fapt sortit eșecului.

Acest scenariu se repetă cu o precizie aproape mecanică, oferind alegătorilor iluzia unei alegeri autentice, dar, în realitate, limitând opțiunile la doi poli extremi – între un pericol artificial și o siguranță dezamăgitor de previzibilă. Un exemplu clasic al acestui tipar electoral s-a consumat în anul 2000, când Ion Iliescu (PSD) și Corneliu Vadim Tudor (PRM) s-au confruntat în turul al doilea. Rezultatele primului tur – 36,35% pentru Iliescu și 28,34% pentru Vadim Tudor – au declanșat o atmosferă de panică electorală, în care alegătorii s-au trezit blocați într-o alegere forțată. În fața „pericolului fascist” reprezentat de Vadim Tudor, milioane de români au fost constrânși să-l „aleagă” pe Ion Iliescu pentru cel de-al treilea mandat. Pentru o bună parte a societății, Iliescu nici pe departe n-a fost o opțiune dezirabilă, ci o soluție impusă de circumstanțe – un „zid de apărare” împotriva ascensiunii unui candidat perceput ca extremist.

Această dinamică a transformat democrația dintr-un exercițiu de exprimare a voinței populare într-un joc al fricii, unde nu se alegea un lider pe baza valorilor și viziunii sale, ci mai degrabă se respingea o amenințare simbolică.

Turul al doilea al campaniei a fost guvernat de aceeași logică implacabilă. Nicușor Dan a jucat rolul „salvatorului rațional”, iar George Simion pe cel al „pericolului extremist”  – o amenințare de care societatea trebuia să se apere cu orice preț. În esență, a fost o reconfirmare a aceleași paradigme electorale obosite, în care democrația s-a redus la confruntare între „protector” și „pericol”. Cetățenii s-au văzut din nou prinși într-o alegere forțată între două opțiuni „impuse”, într-un scenariu în care frica a înlocuit dezbaterea, iar instinctele de autoapărare au substituit judecata rațională.

De ce victoria lui Nicușor Dan în fața lui George Simion a fost predictibilă?

Românii, în marea lor majoritate, nu sunt antieuropeni. În ciuda nemulțumirii față de situația economică și a dezamăgirii provocate de prestația politicienilor, românul de rând nu își îndreaptă frustrările către Uniunea Europeană sau către un „Soros colectiv” sau  „globaliști”. Pentru el, problemele cotidiene nu sunt rezultatul unor conspirații internaționale, ci mai degrabă efectele unor decizii proaste, a corupției și a incompetenței clasei politice locale. Europa rămâne, în ochii majorității românilor, un spațiu al stabilității și al speranței, chiar și atunci când realitatea internă pare sumbră.

Astfel, chiar și cei mai conservatori votanți nu și-ar dori un președinte care să urmeze modelul politic al premierului maghiar Viktor Orban. Chiar dacă sunt critici față de Uniunea Europeană sau dezamăgiți de clasa politică românească, aceștia nu aspiră la un regim autoritar, la izolare internațională sau la o guvernare care să sfideze valorile democratice și statul de drept. România, în esența sa, rămâne ferm ancorată în aspirațiile europene, iar ideea unei ieșiri din UE sau NATO nu reprezintă o opțiune nici pentru simpatizanții lui George Simion. Indiferent de nemulțumiri sau frustrări, apartenența la structurile occidentale este percepută de români ca o garanție a viitorului.

Din aceste considerente, mesajele halucinante despre o așa-numită „MAGA” românească sau scandarea „Donald Trump” într-o piață din Zabrze, Polonia, păreau mai degrabă elemente ale unei comedii ieftine de mahala, decât o alternativă politică reală. În aceeași ordine de idei, pozarea alături de Matteo Salvini — cunoscut drept „omul lui Putin în Europa” și cel care i-a numit pe români „sclavi din țările comunitare” — sau încercarea de a face un transfer de imagine de la premierul maghiar Viktor Orban nu au făcut decât să reducă la zero orice șansă de victorie a lui George Simion. În loc să inspire încredere sau să mobilizeze un electorat larg, aceste gesturi au transmis un mesaj de izolare și radicalism, incompatibil cu aspirațiile majorității românilor.

Rezultatul acestui scrutin a fost determinat nu de o alegere entuziastă, ci de o reacție colectivă împotriva unui pericol perceput. Alegătorii nu s-au prezentat la urne pentru a susține un lider ideal, ci pentru a bloca ascensiunea unui candidat considerat imprevizibil, un aventurier politic de la care nu știau la ce să se aștepte.

În acest context, Nicușor Dan a apărut ca o opțiune mai sigură, mai echilibrată și mai previzibilă. Chiar dacă nu are carisma unui Traian Băsescu, el a proiectat imaginea unei continuități moderate și a unui parcurs stabil în direcția europeană a României. Nu a fost ales pentru că a inspirat sau a fascinat, ci pentru că a oferit certitudinea că nu va zgudui ordinea existentă, după modelul lui Donald Trump.

Votul românilor din Republica Moldova

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale acestor alegeri rămâne votul cetățenilor români din Republica Moldova. În mod eronat, aceștia sunt adesea percepuți la București ca fiind parte din „diaspora”, alături de românii din Franța, Germania sau Italia. În realitate, cetățenii din Republica Moldova nu sunt diaspora, ci parte integrantă a spațiului etnic românesc, chiar dacă trăiesc în două state separate. Această nuanță este esențială pentru a înțelege mentalitatea și preferințele electorale ale românilor din Republica Moldova.

Aceste preferințe, nici pe departe nu sunt influențate de competiția politică de la București, ci de o memorie istorică comună și de traumele sociale din ultimele șapte decenii. Ocupația sovietică și fragmentarea identitară au lăsat urme adânci, transformând instinctul de supraviețuire și apărare în reflexe electorale. Pentru românii din Republica Moldova, alegerile din România sunt o formă de apărare identitară și o reafirmare a apartenenței la un spațiu cultural și istoric pe care istoria l-a divizat, dar pe care memoria comună încă îl mai păstrează intact.

Experiența istorică de secole de supraviețuire sub ocupație a dezvoltat în rândul românilor din Republica Moldova o sensibilitate sporită la amenințările externe și la orice discurs politic care relativizează amenințările din partea Rusiei. Această vigilență colectivă nu este o simplă reacție emoțională, ci o reflexie a realității geopolitice imediate: o treime din teritoriul Republicii Moldova se află și astăzi sub ocupație militară rusească.

Spre deosebire de românii din diaspora din Europa Occidentală, care privesc războiul din Ucraina ca pe un meci de fotbal, moldovenii trăiesc la doar câteva zeci de kilometri de teatrul de război. Trupele rusești de ocupație sunt la doar 30 de kilometri distanță de Chișinău, iar pericolul nu este o abstracțiune îndepărtată, ci o realitate palpabilă. În acest context, orice discurs care încearcă să justifice, să minimalizeze sau să relativizeze agresiunea Rusiei este perceput la Chișinău ca o amenințare directă la propria securitate și identitate.

În aceste circumstanțe, apariția pe cal alb a „mesiei din Carpați”, care îl imită pe Vladimir Putin, posibil că a generat o anumită simpatie în rândul unei părți a românilor din țară sau din diaspora europeană. Pentru aceștia, iluzia de fermitate a lui Putin și stilul său provocator păreau să ofere o alternativă la establishment-ul politic mediocru și corupt, promițând o formă de autoritate puternică.

Pentru românii din Republica Moldova, această figură n-a provocat altceva decât o reacție de respingere și totală neîncredere. Ceea ce putea fi vândut unei părți a electoratului din diaspora europeană – sloganuri precum „noi vrem pace”, „vom fi neutri” sau „acest război nu ne privește” – nu doar că n-a găsit ecou în Republica Moldova, ci a fost respins la nivel instinctiv. Astfel, George Simion, deși și-a început cariera politică în Republica Moldova și avea, probabil, cel mai ridicat grad de notorietate în acest teritoriu, a pierdut orice șansă de a fi sprijinit cu mult timp înainte de începerea campaniei electorale. Mesajele sale, care se aliniau ideologic cu poziția Rusiei privind războiul din Ucraina, au fost suficiente pentru a distruge capitalul politic pe care îl acumulase.

Un alt detaliu bulversant este faptul că suveranismul promovat de Călin Georgescu și George Simion a fost sprijinit în Republica Moldova de cele mai românofobe elemente ale scenei politice: Igor Dodon, Bogdan Țîrdea, Victoria Furtună și alții. Această alianță paradoxală, ce contravine unei logici elementare, a generat suspiciuni serioase cu privire la adevăratele interese pe care George Simion le servește, aliniindu-se în mod suspect cu forțele anti-românești.

Cum ar fi trebuit să reacționeze românii din Republica Moldova la mesaje precum „să ridicăm un zid pe Prut moldovenilor, cum a făcut Trump la mexicani” sau „le tăiem fondurile, electricitatea și gazele”? În esență, cu ce se deosebeau aceste amenințări de retorica agresivă a lui Putin sau Mariei Zaharova?

Toate astea, luate împreună, explică de ce românii din Republica Moldova au ieșit la vot în număr record (peste 150.000), exprimând un vot de blam categoric față de o astfel de atitudine.

Maia Sandu: unul dintre marii învingători ai acestei campanii

În tumultul alegerilor prezidențiale din România, unul dintre marii învingători politici a fost Președinta Maia Sandu și partidul său de guvernământ, Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS). Implicarea plenară a acestora în campania pentru prezidențiale din România a fost mai mult decât un simplu gest de susținere pentru un candidat pro-european. A fost o mișcare strategică, care a transformat alegerile din România într-o platformă de lansare a PAS în propria campanie electorală din septembrie 2025.

PAS a folosit alegerile prezidențiale din România pentru a ridica moralul propriei „armate” politice și pentru a testa capacitatea de mobilizare și acțiune a partidului înainte de bătălia electorală care urmează în toamna acestui an. Mobilizarea masivă și victoria candidatului susținut de PAS au injectat acea doză de încredere și optimism fără de care este greu să mobilizezi o „armată” politică pentru o confruntare complicată, cum va fi cea din toamnă.

Implicarea Maiei Sandu în sprijinirea unui candidat pro-european în România nu a trecut neobservată de partenerii europeni. Prin această mișcare, ea și-a consolidat poziția de lider al unui stat mic, dar strategic, demonstrând că Republica Moldova poate fi un actor regional activ și influent, nu doar un spectator pasiv.

Această campanie electorală n-a fost doar despre alegerea unui președinte. A fost un exercițiu de definire a valorilor și orientării geopolitice a spațiului românesc. România a ieșit din acest exercițiu democratic învingătoare, dar mai dezbinată ca niciodată, cu fisuri adânci între tabere și cu o tensiune care plutește în aer. Privirile aruncate între cei din tabere opuse poartă umbra suspiciunii și a resentimentului, iar dialogul a fost înlocuit de acuzații și invective. Din această perspectivă, victoria lui Nicușor Dan seamănă cu o victorie à la Pyrrhus – un succes amar, obținut cu prețul unei națiuni fracturate.

Adevărata provocare pentru Nicușor Dan abia acum începe. Câștigarea alegerilor a fost doar primul pas; misiunea cu adevărat dificilă este aceea de a deveni președintele tuturor românilor – nu doar al celor care l-au votat cu speranță, ci și al celor care l-au contestat cu vehemență, care l-au privit cu neîncredere sau chiar cu ostilitate.

Adevăratele victorii nu sunt obținute doar la urne, ci în inimile și mințile oamenilor. Într-o societate fracturată, unde dialogul a fost înlocuit de acuzații și resentimente, Nicușor Dan trebuie să devină mai mult decât un câștigător de campanie – trebuie să devină un mediator, un factor de echilibru, o voce calmă care să aducă la aceeași masă taberele dezbinate, transformând tensiunea în dialog, furia în reconciliere și suspiciunea în încredere. Nicușor Dan trebuie să refacă punțile distruse de discursurile de campanie și să redea cetățenilor sentimentul că sunt participanți la construcția unui viitor comun.