Matematica Reunirii (II): Modele de Reunificare

Există pe lume multe modele de apropiere, de integrare, de unificare între state. De la cele mai soft la cele hard. Vom încerca o scurtă trecere în revistă, cu accent pe aceea dintre ele care ne pare a fi nu doar cea mai dezirabilă, dar și cea mai realistă dintre toate. Și ne referim, evident, la România și Basarabia.

1. Modelul aderării Moldova la Uniunea Europeană. Este, desigur, varianta cea mai difuză, mai vaporoasă a apropierii celor două maluri de Prut. Toți cei care, din varii motive ticăloase, nu își doresc reunirea, marșează excesiv pe ”regăsirea românilor” în interiorul UE. Ceea ce, fără să fie fals, este incomplet. De ce? Pentru că, dacă ar fi să ne referim doar la libera circulație a persoanelor și a mărfurilor, simpla aderare a RM nu ar însemna și dispariția controalelor la vamă, cu cozile și timpii de așteptare aferenți. România, de exemplu, a intrat în UE în 2007, dar a reușit eliminarea controalelor rutiere (Schengen terestru) abia recent, în 2025 – un fleac de așteptare de aproape două decenii… Și, cum este greu de crezut că R. Moldova ar putea adera la UE în mai puțin de 10-15 ani (vezi experiența celorlalte state candidate), rezultă un total ce depășește 30 de ani de așteptare până la desființarea posturilor vamale de pe Prut. Foarte eficient, nimic de zis…
2. Modelul spațiilor comune integrate cu România. Este un proiect conceput și lansat în noiembrie 2022 de diplomatul Igor Munteanu. Ideea era aceea a stabilirii unui Minister al Spațiilor Comune la București, corespunzător unui Oficiu similar la Chișinău. Direcțiile de colaborare ar fi vizat coordonarea și implementarea comună a proiectelor din energetică, transport modern de înaltă viteză, schimbarea ecartamentului căilor ferate, educație modernă, asigurări, investiții comune, tehnologii și locuri de muncă, servicii financiare transfrontaliere, atragerea de capital internațional. Ideea a evoluat și a rămas de actualitate, obținându-se în ultimii ani și unele rezultate concrete. Vom da doar câteva exemple: conexiunea R. Moldova la rețeaua de transport european TEN-T (de ex. Podul rutier de la Ungheni, primii kilometri de autostradă), controlul coordonat la frontiera româno-română (puncte vamale comune), rețeaua feroviară (căi ferate cu ecartament european la Iași – Berești, Fălciu – Cantemir, Galați – Giurgiulești), spațiu digital comun (inclusiv prin serviciul EU Digital Identity Wallet), spațiu educațional comun (prin propunerile unui sistem de învățământ integrat, cu programe de învățământ și cu standarde comune, inclusiv olimpiade școlare comune), spațiu comunicațional comun (cu acces liber și reciproc al posturilor de radio și TV), spațiu energetic comun (cu integrarea totală a rețelelor electrice prin liniile de înaltă tensiune Isaccea – Vulcănești – Chișinău, Suceava – Botoșani – Bălți, Gutinaș – Strășeni). De notat că în România există în cadrul Guvernului, încă din februarie 2020, un Departament pentru Relația cu Republica Moldova (DRRM) al cărui Director general are rang de Secretar de Stat. Într-un mod oarecum asimetric, Chișinăul a înființat, abia în 2026 (prin H.G. 186 din 15.04.2026), Serviciul Relații cu România, aflat în subordinea Direcției Generale Afaceri Bilaterale din cadrul Ministerului de Afaceri Externe. Acestora li se adaugă coordonarea de către Cancelaria de Stat a proiectelor inter-instituționale, și Comisia inter-guvernamentală România – R. Moldova pentru integrare europeană. Și, dacă tot ne-a apucat strechea pe toți, și la București și la Chișinău, cu schimbări de guvern și scandaluri politice interminabile, poate că la numirea și reorganizarea organigramelor cabinetelor noastre de miniștri, înțelepții, vizionarii și marii noștri oameni de stat vor stabili o relație simetrică de coordonare româno-română prin înființarea câte unui Minister al relațiilor comune. Fie că s-ar numi al Reunificării, al Spațiilor Comune sau oricum altfel.
3. Modelul confederativ. Reprezintă, în mod firesc, evoluția naturală a modelului anterior, cel al spațiilor comune. Cu toate acestea, în cadrul unei confederații între București și Chișinău, ambele state și-ar păstra independența, relațiile dintre ele fiind guvernate în continuare de dreptul internațional. O confederație statală româno-moldavă ar fi deci o simplă uniune de state suverane și independente, având la bază un Tratat de drept internațional public, cu scopul principal de a implementa anumite politici comune – care pot fi de apărare, politică externă, comerț, etc. Ar merge, astfel, un pic mai departe decât modelul spațiilor comune. De remarcat că o astfel de confederație nu ar fi, în sine, un stat aparte și, ca atare, nu ar deține suveranitate proprie. De altfel, chiar dacă ar exista un organ deliberativ comun (format, de pildă, din delegați ai statelor membre), actele adoptate de acesta nu s-ar aplica direct cetățenilor, ci ar trebui ratificate și transformate în lege internă de către fiecare stat membru în parte. Există diferite iterații ale conceptului de confederație. Spre exemplificare, să amintim unele organizații supra-naționale care au caracteristici confederative: Uniunea Europeană, Uniunea Africană, Liga Arabă. În trecutul recent, astfel de confederații au fost Statele Arabe Unite (1958-1961), Senegambia (1981-1989) sau Serbia și Muntenegru (2003-2006). În prezent, statutul de confederație poate fi aplicat Alianței Statelor din Sahel (Burkina Faso, Mali și Niger, începând cu 6 iulie 2024) și, surpriză pentru putiniștii anti-unioniști, însăși Uniunea Statală Rusia – Belarus (din 26 ianuarie 2000)! În cazul confederației, fiecare parte își păstrează dreptul suveran de a se retrage oricând. Modelul confederativ reprezintă, în practică, oficializarea unei situații provizorii. Având o natură tranzitorie, o confederație tinde fie spre dezintegrare din cauza slăbiciunii autorității centrale, fie, dimpotrivă, să evolueze spre o federație cu o mai mare stabilitate instituțională. În acest din urmă exemplu, cazul Statelor Unite este grăitor: inițial o confederație, SUA s-au metamorfozat într-o federație încă din 1789, odată cu adoptarea Constituției americane.
4. Modelul federativ. Este modelul care trece linia roșie de la două state asociate, dar diferite, la un singur stat, chiar dacă nu unificat pe deplin. Ceea ce unește părțile componente ale unei federații este existența unei Constituții unice, ceea ce conferă și suveranitate autorității sale centrale. Există, drept consecință, un singur guvern federal cu puteri depline. La fel, există un singur șef de stat. În privința parlamentului, în federațiile clasice există un singur legislativ federal, dar bicameral: o cameră inferioară în care sunt reprezentați cetățenii, la nivel național, respectiv o cameră superioară în care sunt reprezentate, de obicei pe picior de egalitate, entitățile federate. Legile federale se aplică pe întreg teritoriul statului federal, direct și imediat asupra tuturor cetățenilor, fără aprobarea expresă a părților componente. În caz de conflict, dreptul federal primează asupra dreptului local, conform principiului Lex superior derogat legi inferiori. Totuși, entitățile federale au un anumit grad de autonomie decizională, mai ales în ceea ce privește chestiunile de interes local. În practică, aceste limite ale autonomiei locale sau regionale sunt ceva mai largi decât cele presupuse de principiul subsidiarității dintr-un stat unitar. Dreptul de secesiune nu este, în principiu, recunoscut părților componente ale federației, cu excepția situației în care există prevederi exprese în acest sens. (O astfel de excepție o reprezintă de facto, dar nu de jure devoluțiunea țărilor componente ale Regatului Unit care este, totuși, un stat unitar: Scoției i-a fost permis, în anul 2014, de către Guvernul central de la Londra, să organizeze un (prim) referendum asupra separării de UK și proclamării independenței. Totuși, Guvernului regional de la Edinburgh i-a fost refuzat, în 23 noiembrie 2022, de către Curtea Supremă a Marii Britanii, dreptul de a organiza un al doilea referendum de secesiune. Aceste fapte demonstrează că organizarea referendumului din 2014 nu a fost exercitarea unui drept al Guvernului scoțian, ci a reprezentat, mai curând, un privilegiu concedat o singură dată de Londra, Edinburghului. Am dat acest exemplu pentru a arăta, și prin comparație, enormitatea pretențiilor de secesiune ale Găgăuziei în caz de reunificare românească).
5. Modelul hibrid (moldovenesc). Ar presupune în linii mari – în cazul reunirii Basarabiei cu România – ceea ce reprezintă astăzi o realitate constituțională imperfectă în R. Moldova. În care – am mai scris despre asta – avem un stat unitar și indivizibil, dar cu autonomii teritoriale pe baze etnice. Avem un stat care a refuzat federalizarea, și bine a făcut (ne aducem aminte de Planul Kozak), dar care nu are înscris în Constituție caracterul de stat național. Un stat în care se vorbește, din ce în ce mai mult, despre reunire, dar are în interior o entitate căreia, printr-o lege neconstituțională, i se garantează dreptul de secesiune. Un stat care negociază deja aderarea la UE, dar având zone separatiste și armate de ocupație rusești în curtea din spate. Un stat care are în teorie o singură limbă oficială (româna), dar în practică sunt încă instituții care traduc tot ce mișcă într-o limbă, rusa, care nu mai este nici limbă internațională, și nici măcar ”limbă de comunicare interetnică” (deși 85% din populație nu sunt interetnici, ci români). Și exemplele ar putea continua. Ce s-ar întâmpla dacă un astfel de ”model” ar fi preluat într-o Românie reîntregită? Care ar fi pretențiile unui iluzoriu dar revendicativ așa-zis ținut secuiesc? Cum s-ar împăca. În logica juridică și constituțională, caracterul unitar (și național, dacă totuși ar fi păstrat) cu autonomiile etnice și cu drept de secesiune? Răspunsul la tot acest gen de întrebări este că abia atunci am importa în țară un noian de probleme inutile și greu de rezolvat. De aceea, un astfel de model – pe care este clădită azi, artificial, R. Moldova – nu poate fi luat în considerare decât, cel mult, sub simplu beneficiu de inventar.
6. Modelul reunirii condiționate. Acesta este și el un model hibrid, doar că ceva mai soft decât cel anterior. Arhitectura constituțional-legislativă a R. Moldova nu ar mai fi ”exportată” la nivelul unui stat unificat. În schimb, Chișinăul poate condiționa reunificarea, de obținerea unor avantaje specifice sau reținerea unor diverse privilegii. În fapt, un astfel de model poate fi și o negociere de tip pur comercial, pe principiul quid pro quo. S-ar putea negocia, spre exemplu, cote de origine, adică procentul de români basarabeni care ar trebui să ocupe instituțiile puterii centrale de la București. Sau locuri asigurate puterii de la Chișinău care ar contribui la reunificare, în instituțiile de stat românești. Ori garantarea păstrării, de către înalți funcționari sau aleși regionali ori locali, a posturilor pe care le ocupă în prezent. Și, în general, orice alte aranjamente care ar securiza cumva parcursul profesional și statutul social al factorilor de decizie din Basarabia. Să fim sinceri cu noi înșine: câți dintre înalții funcționari ai statului moldovenesc, în special cei din administrația centrală, ar fi de acord să-și riște funcțiile, influența, veniturile, de dragul unui ideal, cel al reunirii națiunii? Căci în cazul reunirii nu ar mai exista, la Chișinău, nici președinție, nici guvern, nici parlament, nici deconcentrate, etc. La fel cu responsabilii actuali ai celor 37 de raioane, municipii și regiuni autonome. Toate acestea s-ar reduce la maximum zece județe. Probabil că sunt și mulți dintre acești înalți funcționari care să fie onești și de bună credință. Dar sunt o mulțime și dintre cei pentru care a rămâne în cărțile de istorie nu a fost niciodată preocuparea vieții lor. Cum este, deci, modelul reunirii condiționate? Moral? Nu! Practic? Da!
7. Modelul german al reunirii necondiționate și depline. L-am numit german după precedentul reunificării RFG-ului cu RDG-ul, la 3 octombrie 1990. Pe scurt, vom schița câteva date concrete ale celor presupuse de unificarea germană, comparându-le cu posibilitatea (și cu nuanțele) transpunerii acestor fapte în contextul reunificării românești:

• Uniunea monetară, economică și socială: la 1 iulie 1990, RDG înlocuia marca est-germană cu cea vest-germană. De asemenea, prelua întregul sistem de protecție socială vest-german. R. Moldova poate prelua, înainte de reunificare și ca pregătire a ei, moneda României. În funcție de data la care s-ar realiza reunirea, aceasta ar putea fi leul românesc (RON) sau, spre 2032-2033, posibil chiar Euro (EUR). Precedentele țărilor care au adoptat unilateral Euro înainte de aderarea la UE, există: Muntenegru și Kosovo (ambele din 2002). La fel și cu sistemul de protecție socială;
• Tratatul de Unificare: semnat la 31 august 1990, acesta era un document juridic complex (peste 1000 de pagini) care reglementa in extenso armonizarea legislativă și transferul instituțional al celor două state germane. În mod similar, cele două state românești sunt obligate la un astfel de efort conceptual și legislativ înainte de reunire. Despre cine și cum ar trebui să contribuie la un astfel de Tratat, practic osatura însăși a viitoarei reuniri, ne vom expune ulterior;
• Reunificarea oficială: a fost realizată la 3 octombrie 1990, dată la care cele 5 landuri estice au aderat pur și simplu la Republica Federală Germană, pe baza prevederilor articolului 23 din Legea Fundamentală a RFG. În cazul Constituțiilor actuale, imperfecte, atât ale României cât și R. Moldova, nu există (spre deosebire de cazul german) prevederi care să amintească de dezmembrarea României din 1940/1944 sau cu privire la dezideratul reunificării românești. Poate cu excepția unei norme juridice basarabene cu caracter constituțional, și anume Declarația de Independență din 27 august 1991, care amintește de două ori de ”unitatea națională”, implicit presupusă ca fiind cea românească. Chiar și așa însă, actul propriu-zis al reunificării, în cazul românesc, trebuie să-și aibă rădăcinile în însuși Tratatul de Reunificare;
• Unificarea prin aderare: este un element extrem de important, pe care germanii l-au înțeles foarte bine și l-au aplicat corect, deși poate părea un amănunt. Constituțional vorbind, nu a existat o contopire a RFG-ului cu RDG-ul, pentru a forma astfel un stat nou. Faptul că Germania de Est a fost integrată, prin aderare, Germaniei de Vest, a garantat stabilitatea imediată. Est-germanii au preluat, peste noapte, un sistem comercial (nemții au un Cod Comercial aparte), civil și penal deja testat și perfect funcțional, eliminând pentru estici ani lungi de tranziție legislativă. În mod similar, dacă coordonatele esențiale ale reunirii s-ar regăsi cuprinse în Tratatul de Reunificare, atunci tot restul legislației românești ar putea fi preluat instant la stânga Prutului fără alte (interminabile) întârzieri. Urmând ca reglajul fin al revizuirilor legislative să fie făcut de un parlament nou, al unei țări unificate;
• Conversia valutară excepțională. Pentru a crește imediat nivelul de trai în Est, cancelarul de atunci, marele Helmut Kohl, a luat o decizie grea, eminamente politică (în ciuda opoziției Bundesbank, care aducea contra-argumente doar economice). A oferit o rată de schimb între mărci (est-germană vs. vest-germană) de 1:1 pentru salarii, pensii, burse, chirii și economii personale de până la 4.000 de mărci est-germane; și o rată de 2:1 pentru economiile de peste 4.000 de mărci est-germane și pentru datoriile companiilor de stat. Astfel, peste noapte, est-germanii au căpătat o putere de cumpărare reală în valută forte. Economiile esticilor au devenit brusc capital real. Acum, în cazul românesc: rata de schimb între RON și MDL este, rotunjită, cam de 4 lei moldovenești pentru 1 leu românesc. Să acceptăm că, din păcate, România nu este în situația economică a Germaniei. Ca atare, poate nu și-ar putea permite o rată de schimb de 1:1. Dar categoric ar putea lua în considerare una de 2:1. Adică, basarabenii ar putea schimba nu 4 lei moldavi pentru 1 ”ron”, ci doar 2 lei! Și nu pentru orice sumă, nelimitată, ci până la un plafon oarecare. Să zicem, unul similar cu plafonul de garantare bancară din România: 100.000 EUR per deponent, per bancă.
• Reconstrucția Estului. Guvernul federal a lansat un program masiv de investiții, pentru aducerea accelerată a Estului la nivelul din Vest. Pentru aceasta, a fost introdusă în 1991 o suprataxă de solidaritate, Solidaritätszuschlag, pentru toate persoanele fizice și juridice din întreaga Germanie care treceau de o anumită limită de venit, și care a variat între 5,5% și 7,5% pe venitul corporativ și individual. În practică, cei mai mulți dintre est-germani se situau, ca venituri, sub limita impusă, așa încât au fost beneficiari neți ai acestei taxe. Fapt este că est-germanii s-au trezit, în doar câțiva ani, cu o infrastructură complet modernizată, autostrăzi noi și o rețea de telecomunicații (fibră optică de exemplu) care, în unele regiuni, era mai modernă decât cea din vest, tocmai pentru că fusese construită de la zero. Această abordare este posibilă foarte ușor și în cazul reunificării celor două state românești, cu limite de venit și cu procente de impozitare care pot fi ușor diferite față de cele germane; să notăm, iarăși doar ca exemplu, că dacă luăm – de pildă – autostrăzile, atunci în România sunt, în prezent, 1418 km. de autostrăzi date în exploatare, 1034 km. aflați în construcție și 336 km. aflați în licitare; în R. Moldova urmează să se construiască primii 5 kilometri…
• Importul sistemului de securitate socială. Prin Tratat, est-germanii au fost integrați imediat în sistemul vest-german de asigurări de sănătate, de șomaj, de pensii. Pensiile au fost astfel recalculate și ancorate în noul sistem valoric, crescând semnificativ puterea de cumpărare a pensionarilor. Similar s-au petrecut lucrurile și cu șomerii, studenții, soldele militare, etc. Ceea ce s-ar întâmpla și în Basarabia, în cazul reunificării depline și necondiționate. Să observăm astfel, concret, câteva cifre, doar cu titlu de exemplu, pentru a înțelege mai bine ce schimbări ”peste noapte” ar aduce o reunificare completă, prin aderare: 

• Salariul minim brut garantat în România: 4.325 RON (cca. 832 EUR). În R. Moldova: 6.300 MDL (cca. 312 EUR). În România este mai mare de 2,7 ori;
• Salariul mediu brut prognozat în România: 9.217 RON (cca. 1.773 EUR). În R. Moldova: 17.400 MDL (cca. 861 EUR). În România este mai mare de 2,1 ori;
• Pensia minimă pentru limită de vârstă și stagiu complet de cotizare în România: 1.281 RON (cca. 246 EUR). În R. Moldova: 3.264,66 MDL (cca. 162 EUR). În România este mai mare de 1,5 ori;
• Pensia medie pentru limită de vârstă și stagiu complet de cotizare în România: 3.114 RON (cca. 599 EUR). În R. Moldova: 4.450 MDL (cca. 220 EUR). În România este mai mare de 2,7 ori;
• Pensia minimă de invaliditate în România: 1.281 RON (cca. 246 EUR). În R. Moldova: între 1632,33 MDL (cca. 81 de EUR) și 2.448,50 MDL (cca. 121 EUR), în funcție de gradul de handicap. În România este mai mare de 2 până la 3 ori;
• Indemnizația de însoțitor pentru persoane cu handicap în România: 2.163 RON (cca. 416 EUR). În R. Moldova: 2.611,73 MDL (cca. 129 EUR). În România este mai mare de 3,2 ori. Notă: în România, indemnizația de însoțitor nu se acordă decât pentru însoțitorii persoanelor cu handicap de gradul I, în schimb se poate cumula cu pensia de invaliditate. În R. Moldova, indemnizația de însoțitor se poate acorda doar minorilor cu handicap, majorilor care au dobândit handicapul din copilărie și nevăzătorilor, și nu se poate cumula cu indemnizația de invaliditate. Beneficiarul trebuie să aleagă între cele două;
• Pensia minimă de urmaș, pentru copii, în România: 1.281 RON (cca. 246 EUR). În R. Moldova: 1632,33 MDL (cca. 81 de EUR). În România este mai mare de 3 ori;
• Indemnizația minimă de creștere a copilului, în România (până la împlinirea vârstei de 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, a vârstei de 3 ani): 1.651 RON (cca. 318 EUR). În R. Moldova (până la vârsta de 2 ani a copilului în cazul persoanelor neasigurate, sau de 3 ani în cazul persoanelor asigurate): 2.400 MDL (cca. 119 EUR). În România este mai mare de 2,7 ori;
• Bursa studențească minimă (socială) în România: 925 RON (cca. 178 EUR). În R. Moldova (bursa de studii): 915 MDL (cca. 45 EUR). În România este mai mare de 4 ori;
• Bursa de doctorat în România: 3.700 RON (cca. 712 EUR). În R. Moldova: între 2.115 MDL (cca. 105 EUR) și 2.400 MDL (cca. 119 EUR). În România este mai mare de 6 până la 6,8 ori;
• Solda militară minimă netă în România: 3.523 RON (solda de bază) + 615 RON (norma de hrană și alocația de echipare) = 4.138 RON (cca. 796 EUR). În R. Moldova: 7.800 MDL (cca. 386 EUR). În România este mai mare de 2,1 ori.

Poate că datele prezentate sunt prea lungi pentru un articol. Cu siguranță sunt prea precare pentru un studiu. Sunt totuși un semn de exclamare pentru a înțelege câteva idei de bază. Mai întâi, că reunificarea nu este doar un gând pios, romantic, plin de un parfum vetust. Este un plan de supraviețuire națională, de asigurare securitară și de dezvoltare economică. Apoi, că nu este un lucru simplu sau ușor de îndeplinit. El necesită muncă asiduă, planificare, strategie, tactici realiste și, mai cu seamă, loialitate fără margini față de ideea națională românească. În sfârșit, că R. Moldova are la îndemână de la varianta cea mai lungă și nesigură – cea a obținerii beneficiilor prin aderarea la UE – până la cea sigură, rapidă și firească – cea a reunificării după modelul german. Oricare dintre variantele de mai sus este oricum mai bună decât cea de a sta pe loc și a nu face nimic. Dar punem și o întrebare directă, de data asta nu doar cetățenilor moldoveni, cât mai cu seamă Uniunii Europene: de ce, dacă R. Moldova este stat candidat din 23 iunie 2022, iar azi are deschise deja 7 capitole de negociere, nu primește încă fonduri de preaderare? Căci cele 1,9 miliarde de Euro aprobați de UE pentru R. Moldova (mulțumim, Bruxelles!) sub forma Mecanismului de reformă și creștere pentru Republica Moldova nu sunt totuna cu fondurile de preaderare (de exemplu cele din România de tip SAPARD, PHARE sau ISPA) prin care pot fi obținute granturi de către firme, pe bază de proiect.

Să spunem lucrurilor pe nume: este bine că R. Moldova se îndreaptă spre UE? Da, este foarte bine! Orice lege și orice bănuț care duc spre modernizarea Basarabiei și spre creșterea nivelului de trai a oamenilor, este binevenit. Doar că, în cazul special al R. Moldova, aceasta este calea ocolitoare și nesigură. Și care, să fim serioși, nu se poate realiza în doar 2 până la 4 ani, cum unii încă visează. Și atunci, cine răspunde, de fapt, pentru încă o generație irosită? Pentru alte zeci, poate sute de mii de emigranți? Pentru cei care, din cauza vârstei sau a sănătății, nu vor prinde ”ziua cea mare”? Pentru toți acești oameni care nu au greșit cu nimic că unii politicieni, atât de la Chișinău cât și de la București, dorm în papuci și stau toată ziua în gură cu ”interesul național”, dar habar nu au să-l definească, cine răspunde?

Un proverb românesc spune că ”peștele de la cap se împute, dar se curăță de la coadă”. Coada fiind, în acest caz, oamenii simpli, onești, care vor doar să trăiască în pace și ceva mai bine. Și, eventual, cu copiii și nepoții în jurul lor, nu la mii de kilometri. De la ei ar trebui să înceapă marele ”proiect de țară”. Să-i lăsăm deocamdată în pace pe politicieni, să nu-i deranjăm: au probleme serioase sub greutatea treburilor țării… Să vedem cine și cum ar trebui să miște proiectul național al reunirii. Vom reveni, așadar, cu o analiză SWOT.

Citește și: Matematica Reunirii (I). Date statistice și economice