Pe 15 noiembrie, Găgăuzia își va alege un nou bașcan și o nouă Adunare Populară, campania electorală urmând să înceapă pe 16 octombrie. Scrutinul, care va costa bugetul public peste 13,6 milioane de lei, are loc într-un moment în care relațiile dintre Comrat și Chișinău sunt tensionate, după condamnarea la 7 ani de închisoare a bașcanei șoriste Evghenia Guțul pentru finanțarea ilegală a unui partid și acceptarea de fonduri de la gruparea criminală a lui Ilan Șor. Disputele privind organizarea alegerilor, competențele Adunării Populare și autoritatea Curții Constituționale au depășit demult o simplă confruntare politică. În spatele acestei crize electorale se află, însă, o miză mai veche decât orice scrutin: o identitate găgăuză formată cu mult înainte de autonomie și felul în care aceasta a fost, de-a lungul timpului, instrumentalizată politic.
De la panturkism postsovietic la neoțarism
Găgăuzii sunt singurul popor ortodox de limbă turcică din Europa de sud-est, o dublă apartenență, etnică și religioasă, care le-a marcat identitatea încă dinaintea perioadei sovietice, aceștia venind pe teritoriul actual al Republicii Moldova în secolul al XIX-lea. Mișcarea „Gagauz Halkı”, apărută la finalul anilor ’80, a pornit ca o mișcare de renaștere culturală și lingvistică, revendicând predarea limbii găgăuze în școli și recunoașterea specificului etnic, într-un val mai larg de redeșteptare turcică ce traversa atunci întreg spațiul sovietic, de la Crimeea la Asia Centrală. Abia ulterior această mișcare a fost deturnată, cu concursul Moscovei, spre un proiect politic separatist.
Pentru a înțelege această miză, trebuie să facem o analiză a ultimelor decenii. Istoria politică recentă a Găgăuziei este legată de destrămarea Uniunii Sovietice și de o strategie mai amplă prin care centrul de la Moscova a încercat să blocheze desprinderea republicilor unionale de sub controlul său. Pe măsură ce autoritatea centrală slăbea, la finalul anilor ’80, structurile conservatoare sovietice, precum armata, aparatul de partid local sau serviciile de securitate, au găsit în minoritățile naționale din interiorul republicilor un instrument util: acolo unde o mișcare națională cerea independență, putea fi ridicată o „contra-mișcare” separatistă, prezentată drept apărare a unei alte identități etnice.
În Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, acest scenariu s-a derulat aproape simultan în două zone: în sud, în rândul comunității găgăuze, și la est de Nistru, în rândul populației din Transnistria. Adoptarea, în 1989, a legii cu privire la limba de stat și afirmarea tot mai vizibilă a mișcării naționale moldovenești au fost interpretate de o parte a elitelor locale, dar și de Moscova, drept un pericol pentru echilibrul lingvistic și politic construit în deceniile de sovietizare agresivă a regiunii. Răspunsul a venit rapid: în noiembrie 1989 a fost proclamată Republica Sovietică Socialistă Autonomă Găgăuză, iar în vara anului 1990 a fost proclamată Republica Găgăuzia, în timp ce, la doar câteva săptămâni distanță, o mișcare similară avea să ducă la proclamarea așa-numitei „republici moldovenești nistrene” de la Tiraspol. Ambele entități s-au constituit cu sprijinul tacit sau activ al structurilor sovietice reacționare, nemulțumite de cursul revoluționar de la Chișinău, și ambele au funcționat, la origine, ca pârghii de presiune menite să descurajeze o eventuală ieșire a Republicii Moldova din Uniunea Sovietică sau, ulterior, Unirea ei cu România.
Diferența esențială dintre cele două cazuri a apărut abia după 1991. La Tiraspol, tensiunile au degenerat în conflict armat, în 1992, și au dus la un separatism militarizat, înghețat până astăzi. La Comrat, elitele locale, deși proclamaseră, la rândul lor, o „republică” proprie, au ales în cele din urmă calea negocierii cu Chișinăul, evitând o escaladare similară celei de la Nistru. Această alegere a permis, câțiva ani mai târziu, un rezultat pe care Transnistria nu l-a mai putut atinge: reintegrarea în Republica Moldova, în 1994-1995, prin legea privind statutul juridic special al Găgăuziei.
Această reintegrare a fost un compromis de moment: o formulă menită să stingă rapid o criză și să evite repetarea scenariului de la Tiraspol, nu o soluție gândită să reziste fără a fi reevaluată timp de treizeci de ani. Problema este că acest compromis de moment s-a permanentizat, iar autonomia a rămas vulnerabilă la influența geopolitică a Moscovei, de data aceasta nu prin trupele de ocupație, ci prin urnele de vot și prin liderii aleși la Comrat.
Trei decenii de politică pro-Kremlin
De la instituirea autonomiei, în 1995, șirul bașcanilor Găgăuziei arată cum s-a consolidat treptat acest model. Gheorghe Tabunșcic, primul bașcan ales (1995-1999, apoi 2002-2006), a gestionat perioada de construcție instituțională a autonomiei, într-un moment în care relația cu Chișinăul era încă definită mai degrabă de negocierea competențelor decât de o confruntare geopolitică deschisă. În această perioadă apărea pe masă Memorandumul Kozak (2003), sau planul de gubernizare a Moldovei.
În timpul mandatului lui Mihail Formuzal (2006-2015), apropierea instituțională a autonomiei de Rusia a devenit tot mai vizibilă. În februarie 2014, Adunarea Populară a organizat referendumul local nerecunoscut de Chișinău, la care 98,4% dintre participanți au susținut apropierea de Uniunea Vamală condusă de Rusia, iar 98,9% au votat pentru dreptul Găgăuziei de a-și declara independența în cazul pierderii independenței Republicii Moldova. Irina Vlah a condus autonomia între 2015 și 2023, inclusiv în perioada mandatului prezidențial al lui Igor Dodon, ani în care Găgăuzia a rămas una dintre principalele baze electorale ale PSRM, iar contactele oficiale cu autoritățile ruse au rămas constante.
Cazul Evgheniei Guțul (2023-2025) marchează o schimbare de natură a influenței ruse în autonomie: potrivit sentinței de condamnare, Guțul a primit fonduri de la gruparea condusă de Ilan Șor și de la o bancă rusă, canalizate inclusiv prin organizația „Evrazia”, organizație sancționată de Uniunea Europeană pentru propagandă și pentru destabilizarea Republicii Moldova. În timpul mandatului, la referendumul constituțional privind integrarea europeană, din 2024, 94,84% dintre alegătorii din UTA Găgăuzia au votat împotriva modificării Constituției în vederea aderării la Uniunea Europeană.
Patru bașcani diferiți au condus, de fapt, aceeași structură instituțională: o Adunare Populară cu putere de decizie proprie și un executiv ales separat de restul țării. Ceea ce s-a schimbat de la un mandat la altul a fost doar gradul de subordonare față de Moscova, nu arhitectura care a făcut posibilă această subordonare. Aceste rezultate arată cât de puternic a rămas înrădăcinat un model politic neoțarist, în care apropierea de Rusia este prezentată drept o garanție a identității, iar apropierea de Europa drept o amenințare la adresa acesteia.
Viitorul nu poate fi construit din conflict
Adevărata miză a alegerilor din noiembrie nu este, prin urmare, doar cine va ocupa funcția de bașcan sau cine va controla Adunarea Populară. Miza este ce va urma pentru cetățeanul moldovean din Găgăuzia, care are nevoie să fie parte a societății basarabene, iar autonomia să fie parte integrantă a Republicii Moldova, alături de celelalte UAT-uri.
Or, experimentul autonomiei, după 31 de ani de existență, demonstrează că acordarea unor privilegii regionale a înrădăcinat și mai mult discrepanțele dintre populația majoritară vorbitoare de limba română și comunitatea găgăuză, în loc ca agenda guvernărilor să fie de fapt facilitarea dialogului între comunități, apropierea acestora și eliminarea barierelor administrative. Ceea ce trebuie de fapt să ne întrebăm este dacă chiar e necesar un parlament local paralel care să păstreze moștenirea pro-Kremlin, ori dacă, în contextul schimbărilor propuse de guvernare, poate fi găsită o alternativă reformistă pentru populația locală.
Pentru că locuitorii autonomiei nu au nevoie de un microstat enclavizat, nici de o identitate transformată în instrument de conflict permanent. Aceștia au nevoie de ceea ce are nevoie orice altă comunitate din Republica Moldova: prosperitate, securitate, instituții funcționale și un viitor european. Găgăuzii sunt, înainte de toate, cetățeni ai Republicii Moldova, iar politica trebuie să lucreze pentru bunăstarea lor, nu pentru perpetuarea conflictologiei interetnice.
